Lupta mea – înconjurați de lumea morții

de / January 17th, 2017 / 422 vizualizari

Nu am ajuns încă la capăt cu cititul celor trei volume apărute deja din Lupta mea, însă am simțit nevoia să vă spun despre ele, anticipând cumva concluzia finală. Sper. Până acum mă simt puternic legată de Karl Ove Knausgård și dau fiecare pagină cu setea aceea ce ar putea fi numită mai degrabă aviditate: simt că autorul îmi spune tot ce aș vrea să știu despre lumea asta, despre viață și despre dilemele mele majore – și ale lui.

În septembrie 2015 apărea la editura Litera prima carte, Lupta mea. Moartea unui tată, urmată de cea de a doua carte, Lupta mea. Un bărbat îndrăgostit, în martie 2016, iar în august 2016, a treia: Lupta mea. Insula copilăriei. Cea de a patra se pare că urmează să apară la timp pentru Bookfest 2017. Editura anunță apariția volumului 5 (din cele 6 câte sunt în total) tot pentru anul 2017.

Distanța de cele câteva luni dintre volume mi se pare ideală pentru un cititor meticulos, care are astfel ocazia să termine de citit cartea și să poată trece deja la următoarea. Asta dacă nu ești cititor în serie, că atunci ai nevoie de materie primă constant.

Așadar: când simt deznădejde, deprimare, caracteristici sumbre ale boemului, senzorii mei îmi transmit că am găsit ceva potrivit mie. Iar prima carte a lui Knausgård începe cu un elogiu adus morții. Sau mai degrabă cu o umanizare a acestei părți naturale din viață. Cum să nu mă îndrăgostesc la prima vedere? Ăăă, citire.

Suntem în permanență înconjurați de obiecte și fenomene ce țin de lumea morții. Totuși, puține lucruri ne stârnesc un disconfort mai mare ca vederea unui om cuprins de ea, cel puțin dacă e să judecăm după eforturile pe care le depunem pentru a nu lăsa cadavrele la vedere.

Mai mult, autorul încearcă să ne convingă de cât de aberant este, până la urmă, să te dai peste cap și de 13 ori, nu numai de trei, pentru a încerca să duci morții departe de văzul celorlalți, parcă încercând să negi astfel realitatea morții – de care suntem înconjurați și în care ne vom refugia la final.

Cadavrele ar putea, de exemplu, să fie transportate, descoperite, pe rotile pe coridoarele spitalului și duse de acolo într-un taxi normal, fără să prezinte vreun risc pentru cineva. Bătrânul care moare în timpul unui spectacol de cinema poate foarte bine să rămână așezat în scaun până când se termină filmul și chiar pe durata următoarei proiecții. Profesorul care face atac de cord în curtea școlii nu trebuie neapărat să fie dus de acolo imediat; nu se întâmplă nimic rău dacă rămâne întins pe jos până când îngrijitorul are timp să se ocupe de el, chiar dacă asta s-ar întâmpla abia după-amiază târziu sau spre seară. Dacă o pasăre s-ar așeza pe el și l-ar ciuguli, ce importanță ar mai avea? Ceea ce îl așteaptă în mormânt e oare mai dezirabil doar pentru că e necunoscut? Atâta vreme cât morții nu ne stau în drum, nu e nici un motiv de grabă, ei nu pot muri încă o dată.

Cele trei cărți apărute, autobiografii cu un puternic accent eseistico-filosofic (ceea ce dă un aer aparte și necesar cărții), duc ideea de roman bazat pe viața personală la un alt nivel. Totuși, viața autorului nu capătă aerul pretențios al unui roman, iar romanul în sine nu se lasă sufocat de banalitățile de zi cu zi ale cuiva, cu toate că tocmai aceste detalii mundane fac obiectul unora dintre cele mai elaborate filosofări ale autorului. Este precis și pune totul în context, poate tocmai de aceea nu i se poate reproșa bagatelizarea ori vulgarizarea umanului în simplitatea sa.

Rolul major al lui Knausgård se schimbă de la cel de copil (echivalentul unui supus) la cel de tată (similar cu cel al unui tiran, la fel ca al tatălui său: când absent, când deranjant de prezent). În orice caz, nu „așa cum ar trebui”, după cum intuim și după cum ni se dezvăluie apoi. Exact pe același principiu funcționează și viața amoroasă, problematică și cu semne de întrebare izvorând la tot pasul încă din copilărie.

Ceea ce gândea în adolescență, „voiam nespus de mult să fiu cineva, voiam nespus să fiu special”, se răsfrânge și asupra devenirii și maturității sale. Este în permanență în căutarea unui sens, ratează micile bucurii și este acaparat de marile căutări fără succes. Poate că e chiar un om care se ratează pe sine pentru că e prea concentrat pe ceea ce e imposibil de găsit? Ce anume? Asta depinde de fiecare. Cu toții ne dorim să atingem intangibilul, la fel cum face Karl Ove. Dincolo de asta e numai moarte, iar cu ea este esențial să ne împrietenim.

Cărțile sunt disponibile la Elefant, aici, la Libris, aici, și pe situl editurii Litera, aici >>

# # # # # #

Anca Zaharia

Iubitoare de cuvinte scrise și matroană la Ancazaharia.ro. Autoare a cărților „Sertarul cu ură”, „Jurnal de librar” și "Suicid" apărute la Herg Benet.

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare