Nu, nu sunt chiar atât de mulți după cum ați crede citind titlu, dar presupun că ați observat că folosesc referințe literare în titlurile articolelor din seria de confesiuni „Jurnal de librar”. Iar ăsta merge, trust me!

Azi  e rândul celor nesimțiți. Nu cei care ajung să se comporte așa într-un context, nu cei care au o scuză, ci cei care cred că s-au născut pe Terra pentru ca pământul să le sărute lor tălpile cu fiecare pas făcut, care este, desigur, o binecuvântare pentru restul muritorilor. Sau vacile sinistre, așa cum îmi place să-i numesc pe toți aceștia, fără discriminare. Pare că toți aceștia au luat prea în serios sau au interpretat greșit reclama cu „sunt cetățean european și am drepturi”.

Sunt doamnele cu mult machiaj și parfum în exces care vin în spatele tejghelei, lângă librar, să-i spună rar, aproape pe litere:

 – Deci vreau să-mi cauți un autor.
– Să îmi spuneți titlul, vă rog, e mai simplu așa.
– Domnișoară, mie să-mi cauți autorul, că n-ai tu ce vreau eu!

Ai vrea să-i spui că, dacă e sigură că nu ai, atunci nu mai are rost să cauți, dar nu-ți permiți, că depinzi de lucruri și-ți place să mănânci și să-ți plătești chiria și să stai printre cărți și să îți cumperi cărți.

Deci condescendenta vine lângă tine, tu nu ai curajul să-i spui să stea în pătrățica destinată, și îți spune:

– Eeee-miii-neeee-SSSSS-CCCC-UUUU. Eminescuuu.

Faci ochii mari, iar nu ai curaj, dar te-ai revoltat deja.

– Eminescu, doamnă?
– Da. Ce, îl știi?

Nu-i răspunzi. O urăști, puternic, sincer, adânc. Crezi că nimeni n-a urât vreodată cu o ură ca a ta. Și bunica știe cine e Eminescu și cum se scrie, poate chiar nimerește tastele pentru a căuta numele ăsta într-o bază de date. Nu sigur, dar măcar poate. Nu poți să ai pretenția că te duci într-un magazin de încălțăminte și le explici celor de acolo, eventual le desenezi, cum arată pantofii sport. E bine să dai detalii, nu e bine să fii cretin. Cum spuneam, nu îi răspunzi direct la asta.

– Ce anume căutați? De Eminescu.
– Poezii, ce să caut?

Cum e cucoana asta, mulți sunt. Nu am reușit să devin imună, mă jignește tot ce e jignitor, mă supără tot ce e aberant, poate doar nu mă mai miră chiar totul ca în prima zi. Dar nici acesta nu e mare lucru în unele cazuri.

Ca atunci când librăria în care lucrezi te obligă să împachetezi orice chestiuță cumpărată de om, om care nu plătește nici serviciul de împachetare (în hârtii felurite, la alegere), nici hârtia în sine. Totul o mocangeală care pentru unii nu e destul, căci tu ești mic și prost și te-nvață ei minte.

– Şi împachetați? E gratuit?
– Da.
– Împachetează şi mie. Vai de mine, nu în dăn ălea, că-s oribile. De ce ai numai hârtie din aia?

După ce îi împachetează cineva (într-o altă hârtie, contra-cost, mult mai nasoală decât aia gratuită):

– E oribil împachetată.

Ce bine că mi se terminase programul de 10 minute, că nu mai aveam uniformă şi că am putut să întreb colega de la casă, accentuând fiecare silabă:

– Oferiți vreun discount pentru ciufute? Dacă da, să-mi spuneți, că văd că am şi model.

Vaca nu a reacționat. Să fi fost oare prea subtilă?!

Între timp, colega mea mi-a spus că am folosit un alt cuvânt, mai urât chiar decât „ciufute”. Bad people make me bad, se pare că nu am ce face și natura mă face, cumva, să le plătesc cu exact aceeași monedă. Dar mă bucur sincer pentru treaba asta. Nu cred în multe lucruri, dar cred că fiecare merită ceea ce primește de la Univers, așa că există echilibru în toate.

Și la fiecare câteva săptămâni vin cei care nu salută, dar spun direct, cam în șoaptă:

– Am vorbit cu cineva de sus de la voi, dă și mie „La ce să te aștepți când ești însărcinată”.

Verifici, spui femeii că nu ai. Trec 5 minute, poate. Vine un bărbat:

– A întrebat și soția mai devreme. „La ce să te aștepți când ești însărcinată”.

Pe același ton de superioritate, ușor în șoaptă, aplecându-se spre tine, să te facă să pricepi ce mic ești.

– Chiar am vorbit cu cineva de sus, să-mi dați cartea, că o aveți!
– Cartea respectivă nu doar că nu este la noi, nu este nici la cealaltă librărie a noastră. Și nici nu a fost niciodată. Există doar „Ghidul bonei”, aceeași editură, aceeași colecție, dar e altceva.
– Nu, deci nu pricepeți. Mie șefii voștri mi-au zis că găsesc cartea aici. Cum să-mi ziceți voi că nu aveți?

Pleacă doar după ce-l ignori. Și te simți prost. Pentru tine, pentru el, pentru ea, pentru atitudinea lor.

Nu ești singurul care citește, aparent-cititorule! Și cel mai prost librar, dacă lucrează de două zile, știe de poeziile lui Eminescu și de unde să-ți dea „Fluturi” și alte rahaturi pe care le citești, îți poate arăta seria de autor Kurt Vonnegut sau Llosa. Promit asta!

Nu ești singurul care-și face vacanța de 10 minute în librărie, deranjând sistematic tot ce alți au aranjat în ore întregi (uneori cu lacrimi curgându-le în gură de nervi că nu le iese totul minunat până la ultimul detaliu, așa cum merită cărțile, oricum ar fi ele)”!

Nu ești îndreptățit, oricine ai fi, să te urci în pod și să vorbești de acolo. Niciodată. Iar dacă tu crezi că e așa și te trezești că librarul (sau oricare alt vânzător de ceva, la urma urmei) te tratează nasol, trust me, o meriți și mă bucur că ți se întâmplă!

#club de carte #jurnal de librar #librar de mall #librarie #serial readers