Jurnal de librar: primul job cu cărți și povești pentru bătrânețe

de / June 14th, 2016 / 542 vizualizari

Într-un fel, nu zic bine când zic „primul meu job de librar”, pentru că pe contract scria că sunt lucrător comercial. Dar să-i spunem librar, pentru că eram un lucrător în comerț care vindea cărți la un stand de câțiva metri, într-un amestec de curent, aer condiționat, miros de mâncare și manelism dus la extrem.

Autoarea în tinerețea primului job; ©Stan's Photos

Autoarea în tinerețea primului job; ©Stan’s Photos

Să vă spun cum a fost: m-am angajat la un stand mic de carte într-un hypermarket, eram încă-n facultate. Eu și cu tipa care urma să-mi fie colegă trebuia să-i așteptăm, la ora 19.00, pe cei care veneau de la sediu cu mobilier și cărți.

Am stat pe-o bancă până pe la 22.00, când a venit un tip plictisit alături de-un moș absolut tripat și zen, care n-a ridicat un deget până la 5 dimineața, cât am stat acolo. Și-am ridicat la cutii cu enciclopedii, ș-am ridicat la cutii cu Biblii de credeam că ne va lua Satana, fie și din milă. Și cred că am fi apreciat. Cred că aia a fost prima febră musculară sinistră din viața mea.

Sigur, și pe atunci citeam mult, dar nu puteam așeza cărțile de la stand ca pe ale mele de-acasă. Habar n-aveam noi, deși intuiam, că trebuie așezate pe domenii, pe serii de autor, pe colecții. Și nu ne-a spus nimeni, chiar dacă noi repetasem de multe ori că nu mai lucrasem în comerț, nici cu cărți.

Ei, iar partea cu lipsa experienței în comerț fu adevărata dramă. Că am terminat de așezat totul, ne-am dus acasă și-am dormit 2-3 ore, iar la 9 dimineața eram acolo amândouă, încercând să ne dăm seama ce e de făcut.

De făcut era vânzarea în primul rând. Bun, ne explicase cineva prin telefon cum deschidem programul de vânzare, cum scanăm și cum ar trebui să iasă bonul fiscal. Dar la dracu᾽, nu zisese nimeni că trebuie să fie conectată casa de marcat la calculator ca să se întâmple asta. Sau că aveam nevoie de conexiune la internet. Internet de la un stick pe care uitaseră să ni-l trimită!!! Așa am învățat să scriem pe foaie ce vindem și să dăm bon fiscal manual, bătând cu degetele o bucată cu 15 lei și 99 de bani, o altă bucată cu 99 și 99 de bani. Toate ieșind cu denumirea generică de „carte”, motiv pentru unii clienți să urle că el vrea să scrie „fixrahatulpecarelamluat”, nu „carte” simplă, ca la orice alt muritor care ia o carte.

De la primul client care a plătit cu cardul am aflat cum se folosește POS-ul, pe unde bagi cardul, ce apeși, ce scoți. Minunată experiență, vă zic! Fix ca la un training care i se face unui angajat, numai că făcut de mulți oameni random, pe diverse trepte ale amabilității sau disperării, nu de către angajatorul care voia, la final de zi, e-mail cu încasările de peste zi. Că aia contează, fete mici aflate la primul job serios!

Ar fi delicat din partea mea să trec peste detaliile legate de fosta mea colegă, însă nu-s vreo gentilă, așa că trebuie să menționez (mai ales pentru a completa tabloul) că eu și cu… să-i zicem Maricica aia de pe atunci ne-am urât pasional din prima zi de lucru. Prima noapte, de fapt. Nu mi-a trebuit mult să-i declar că o să încerc să-i rup capul cu prima ocazie pentru că pare psihopată. Iar asta a izbuncit de la faptul că, la aproape 5 dimineața, când mai aveam una-două cutii de cărți de pus pe rafturi, eu am simțit nevoia de a-mi îndrepta coloana și de a inspira adânc, pentru a-mi face curaj pentru ultima tură de ridicături, iar jivina-lighioană a simțit că e necesar să-mi spună:

– Anca, haide, pune mâna, nu mai sta. Crezi că stăm aici până mâine? Crezi că așa se face banii, stând? Haide, haide, că nu ridic numai eu!!!

Vreo lună mai târziu, când trebuia să facem inventarul, eu tocmai terminasem de stat în genunchi și scos cutii din depozitul de sub stand, fix pe jumătatea lui. Cum discutasem de la început, cealaltă jumătate îi revenea ei, că nu voia să o fur la proporția stat în genunchi-stat la calculator. După prima cutie pe care a scos-o Maricica mea de pe jos:

– Anca!!! Eu așa nu mai lucrez cu tine. Am scos tot până acuma, m-am murdărit toată, tu numai la calculator stai de când ai venit. Ce, cuoliega, crezi că așa se face banii, stând?

Da, rar îmi spunea pe nume, aproape mereu îmi zicea „cuoliega” ori prescurtarea acesteia, „cuolie”. Ea, moldoveancă cu accent; eu, moldoveancă cu accentul bine camuflat în public, că nu e treaba nimănui să știe din prima clipă unde am văzut eu prima rază de soare.

Și în momente ca cel de mai sus ajunsesem să mă întreb dacă am eu vreo problemă la creier, pentru că mi se părea imposibil ca cineva să reacționeze așa și să se comporte atât de dezaxat. Să nu mai menționăm că erau zile când strica un lucru-două, apoi dădea vina pe mine, iar când mă luau cei de la sediu „ce ai făcut ieri?”, eu răspundeam cu adevărul (care o făcea să pară și mai psihopată pe Maricica): „păi bine, m-am plimbat, m-am relaxaaat, că doar a fost ziua mea liberă. De ce?”. Așa aflam restul poveștii.

În final, suck it, Simona! Ăăăăă… Maricica.

Despre maneliștii care stăteau la coadă la casa de schimb valutar aflată chiar lângă standul cu cărți voi povesti într-o pagină de jurnal viitoare, căci merită o postare întreagă, trust me!

# # # #

Anca Zaharia

Iubitoare de cuvinte scrise și matroană la Ancazaharia.ro. Autoare a cărților „Sertarul cu ură”, „Jurnal de librar” și "Suicid" apărute la Herg Benet.

3 Comentarii

Comenteaza

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare