Eh, dragii moșului, dar să vă spuie bătrânul cum era să vinzi cărți în 2016, într-o librărie situată în mall. Nu ca acum, când lumea e politicoasă, când nu țipă la vânzător fix ăla care crede că 3-ul poate fi doar volum și că Binder e singurul autor român care scrie și trăiește și privește același soare ca tăți muritorii. Să vedeți cum era când stresul cumpărătorului era la cote maxime, al librarului depășind orice limită, prin urmare. Când se pregăteau toți de sărbători ca de apocalipsă, cumpărând răhățele pe care să le returneze după câteva zile, că n-au văzut ce-au cumpărat, nu le trebuie, nu le place, nu. Când librarul, dragii moșului, ar fi tăiat capete în stânga și-n dreapta dacă ar fi avut voie. Măcar o noapte, așa, ca-n The Purge.

Așa le voi povesti eu nepoților când oi fi moșneag, peste sute de ani în care, sper, vom fi civilizați. Cu forța, de către vreun extraterestru răbdător, că altfel nu cred că se poate.

Până atunci, să vă spun cum a fost cu ouăle iepurașului pascal din 2016, ouă pe care toată lumea a vrut să le vopsească musai cu vopseaua (inexistentă) de la librărie. Am răspuns negativ la repetatele întrebări ale unor cupluri tinerele, care probabil n-au avut timp să se „călească” prin viață, să afle care-i cu gura și care-i cu cultura din mall-ul ăla. Sau de oriunde.

– Aveți acțipilde de oo?

– Arcțibilde de uouă aveți?

– Ceva de dat pe ouă?

– Ce aveți pentru ouă?

– Pazăli de Paști aveți?

– Puzzle sferic? Adică în formă de ou.

Și tot așa, deși aceștia au încetat relativ repede, făcându-le loc celor cu adevărat grăbiți. Și idioți, în parte.

– Hai, dă repede ceva, orice, să fac cadou!

– Carte sau nu neapărat?

– Nu știu, donșoară, nu-mi pasă, n-auzi? Orice, că trebuia să mă văd deja cu aia.

– Bun, deci e o femeie. Îi place să citească sau nu? Luați un ceainic, un breloc dacă nu. Sigur aveți de unde alege, dar nu vă pot pune eu ceva-n sacoșă.

– Păi de ce nu, dar de ce ești aici dacă nu?

– Nu aleg eu pentru dumneavoastră. Sunt aici să vă dau sfaturi, dar se pare că nu le vreți. Și să vă iau banii și să vă dau bon fiscal, DUPĂ ce decideți dumneavoastră ce vă place.

– Păi ce să-mi placă, n-auzi că nu-i pentru mine?

Și tot așa s-au făcut cadouri oamenilor importanți din viețile unora, pe criteriul „dă-mi orice, mă doare-n ambele coate dacă-i trebuie sau nu, dacă-i place sau nu, whatever”. De unde să știe roșcata planturoasă dacă prietenei ei îi place să citească sau nu? Sau ce? De unde să știe bărbatul cu rânjet tâmp, semi-cuceritor, dacă nevastă-sa a mai citit „și altceva în afară de aia… aia care a apărut acum vreun an sau doi… sau trei… aia cu alb, așa”? De unde să știe maxi-Barbie că și-n anii trecuți i-a dat mumei sale tot cărticica aia penibilă cu „Vei fi mereu mama mea”?

Permiteți să deviez puțin aici: își au rostul cele cu „Vei fi mereu iubitul/soția meu/mea”. Pentru că, dacă vă despărțiți că nu vă mai înțelegeți la ce tip de salam este mai sănătos pentru familia voastră, Florin sau altul, cu ambalaj mai frumos, atunci poate ai dreptul să zici că tot a ta rămâne potaia care te-a dat afară ca pe o potaie mai slabă și mai cheală-n vârful cozii. Că tu-l vezi pe bovin ca fiind tot bărbatu-tău, sufletește and shit. Dar mama ta, mumă-ta, mămică-ta deci… în ce situație de pe pământul ăsta ajunge să-i fie chestionată calitatea permanentă de mumă a ta? Serios, oare toți ăia care cumpără cărțuliile astea sunt adoptați? Așa ar avea un oarecare sens.

Și tot de Paște au mai existat (observați timpul trecut, deci speranța mea că i-a răpit Belzebut pentru experimente) cei care, la 1 minut după cumpărare, se întorceau:

– Nu mai vreau asta.

– Ok, are vreun defect? O schimbăm sau vreți banii înapoi?

– Ah, nu. N-o mai vreau și gata. Nu vreau nimic.

– Of.

(aici, de obicei, îi doresc omului să se facă vânzătoare și să fie pus în situația aia)

– Dar de ce, nu vreți cumva să-mi schimbați? Să știți că suntem în Europa, da? Eu schimb ce vreau, da? Adică returnez, da? Vezi hanoracul de pe mine? Acuma-l returnez dacă vreau. Ce, vrei să zici că tu, că eu nu pot? Europa, da? Europaaaa!!!!

Pentru mine, deși nu sărbătoresc (și mă bucur, altfel aș vâna și eu pazăli cu ouă și arcțipilzi cu iepuri), e enervant să fiu la muncă tocmai când se găsesc toți gospodarii adevărați să iasă la shopping-ul de sezon. Când au ei păreri și vor lucruri, cum ar fi:

 – Împachetați, dar cu altă hârtie, că alea 3 pe care le aveți pe degeaba sunt urâte!

sau

– Ah, dar nu tăiați de acolo, că nu se poate împacheta, arată urât; n-am împachetat niciodată nimic în viața mea, nu știu că vine acoperit colțul ăla, dar sunt o tâmpită și-mi place să-mi bag degetele în foarfeca ta.

sau

– Mai aveți și altceva în afară de cartea aia maro? De la autorul ăla, adică.

sau

– Nu știu care exact, am pierdut-o mai demult și o vreau înapoi. Ceva cu religie. Nu cred că era Biblia, nu mai știu. Daa, acum câțiva ani am pierdut-o… adică nu mi-a adus-o unul înapoi și acum nu mai recunoaște. Să tot fie vreo 15-20 de ani. Cuuuum să nu o aveți?!?

#club de carte #iepurașul pascal #jurnal de librar #librarie #serial readers