Sunt librar de mai bine de 2 ani deja. Lunile și anii au trecut ușor, minutele și orele au fost uneori groaznice, alteori minunate, niciodată la fel. Obișnuiam să postez, pe orice blog se întâmpla să am atunci, niște mini-articole care făceau un rezumat al lunii, totul într-o categorie pe care o denumisem „Jurnal de vânzătoare”. Sigur, n-auzise nici naiba de rubrica mea (evident, nici de blogul meu, mereu altul), dar așa reușeam să mă descarc de atââât de multe chestii negative pe care le acumulam ca un burețel în formă de librar.

Mereu a existat teama că fie angajatorul (și el tot altul, destul de des), fie cei „bârfiți” ori ambele tabere vor decide să se scandalizeze, dacă în vreo variantă posibilă a universului ajungea vreunul să citească ceea ce scriam.

Totul a culminat însă – nu cu maturizarea mea, stați liniștiți – cu întâmplarea din imaginea de mai jos, fotografie făcută „pe șuștache” la un stand de carte dintr-un mall.

Copilul ăla (da, e un copil acolo, printre mâncări și beuturi și hârtii de șters pe ici sau pe dincolo) a stat așa, aproape nemișcat, în căruțul de shopping, mai bine de 10 minute, cât părintele s-a învârtit și s-a uitat la cărți. Ghinion, când am avut curaj să fac poza, atunci a apărut și nenea tatăl, care m-a privit urât, deși nu atentasem la nimic. Spre deosebire de el, îmi imaginez, dar meh, de ce să ne pese dacă n-a murit nimeni, nu?

De la acel punct încolo – marcat pe Facebook cu poză corespunzătoare și hashtag aferent: #librardemall – totul a mers „ca uns”, pentru că, deși teoria apropiaților e că atrag ciudații și situațiile ce par imposibile, apăi de atunci chiar am dat numai de dubioșii pământului, de retardații satului, de ăia cu care n-aș sta de vorbă-n mod normal, de frică să nu ne mușcăm reciproc în urma unor dezbateri de tipul „de ce e ok să ne placă lucruri diferite?”

Astfel am auzit următoarele, dacă tot vorbesc despre parenting și cărți:

– Taci, nu mai urla, că nu-ți iau carte. Cu aia de acasă ce faci dacă-ți iau alta?

– Morții tăi, eu îți iau căcatul ăla cu Star Wars, dar nu mai primești nimic dulce azi.

– Cum să-ți iau carte, ești nebun? Îți dai seama câtă mâncare iau de 20 de lei?!

– Da, mami, îți ia mămica cartea care o vrei, să fii deștept ca mami și ca tati.

Totuși, pentru a nu termina în notă negativă: mie nu îmi plac copiii, cel mult îi admir de la distanță pe cei faini, nu pot relaționa cu ei nici măcar la un nivel de bază, însă cel mai cel mi s-a părut un copil care m-a întrebat, cu toată politețea și duioșenia de care era capabil (iar apoi a reacționat sincer, cu disperare și cu o drăgălășenie de mi s-au înmuiat și mie pietrele de la suflet):

– Mai aveți cartea „X”?

– Nu, nu mai este.

– Niciodată?!?

Dar zilele astea a fost și fetița blondă, cu look de îngeraș, care-i spunea unei prietene mult mai mari, în librărie, în timp ce respectiva nu se decidea la cărți:

– Să ştiți că mă glăbesc. Mă duc la pestivalul plătitelol.

În rest însă, relațiile deficitare părinte-copil ies la vedere (mai ales?) în librărie, acolo unde dorința de cunoaștere a celui mic este ucisă la naștere de argumente bizare, rareori de cele ce țin de obiectiva parte financiară. Nu există prea multă încurajare, recunosc că îi privesc ca pe niște extratereștri cu cap de balenă pe cei care zic „hai să-ți cumpărăm cartea asta, seamănă cu cea care ți-a plăcut, de la mătușa” – lucru din care deduc că părintele încurajează cititul, că îi place asta și copilului, că părintele e atent la ce citește copilul, că citește și el și face comparații și recomandări etc.

Altfel, proprietarul de urmaș care pune la presat copilul între cumpărăturile zilnice și-i interzice să-i deranjeze butonatul de rețea de socializare e extrem de ciudat și incredibil de des întâlnit.

#club de carte #jurnal de librar #librar de mall #serial readers