Vlad Drăgoi: „Probabil poeziile de acum or să se ducă înspre proză, o proză puternic confesivă”

de / October 20th, 2016 / 554 vizualizari

Ai lansat Metode în 2013 la Max Blecher și Eschiva la Cartea Românească în 2015. Însă există unii care zic că debutul îl cam faci uitat și nimeni nu prea știe nimic despre cartea aia. Zi-ne despre ea, era chiar așa de proastă sau de ce pare că o ții ascunsă?

Jur că acum cîteva zile (eram în cadă, m-am entuziasmat enorm) m-am gîndit să scot undeva de sub pat cele 5 bucăţi de Istoria artelor pe care mai ştiam că le am, şi să fac postare pe fb ca să le dau de pomană la 5 oameni, şi cînd m-am pus să le caut mi-am adus aminte că cel mai probabil le-am aruncat la o curăţenie mare, odată cu maculatură multă şi cutii umflate mari care nu-mi mai trebuiau, şi mi-a părut rău. Nu mi-e ruşine cu cartea, da’ şi dacă mi-ar fi, ce să fac, că suntem toată ziua pe internet, şi nu mai trebuie să bagi numele cuiva pe internet ca să vezi ce a făcut, ce a scris, dacă numele îi e legat de un isbn, deci ce să fac, să fac ca alţii bătuţi în cap care au scos carte şi au zis că e debut, dar de fapt nu era? Păi e mai mare ruşinea să faci asta. Cartea în sine e proastă, mai bine zis, nu prea e carte, e multă bravadă făcută cu dicteu automat, copy paste ilizibil şi interminabil de pe yahoo msgr, un fel de poezie făcută de dragul artei, mult sincopată şi cu toate ruşinile unei adolescenţe tîrzii în ea, din care totuşi mai păstrez dragi porţiuni, mai exact una mai coerentă, mai proză aşa,  în care ziceam despre cum ne întorceam eu cu bunicu-meu şi cu nişte alţi oameni de la cules cartofi de pe cîmp, şi cum bunicu-meu a zis cu luciri în ochi şi glas, ah băieţi, ce-o să-i facem noi la berea aia din frigider, şi eu atunci am făcut o ficţiune despre cum ar fi fost să mă dau jos înaintea lor din căruţă, să mă duc să deschid poarta şi să intru primul în casă, şi să mă duc la frigider, să iau berea şi să o vărs  în chiuvetă, era iată, un prim germene al unei forme de a fi subversiv în scris de care şi acum caut să mă folosesc, că-mi place, trebuie să fii incredibil de prost să nu-ţi placă să zgîndări spiritele. În fine, cartea merge să fie cumpărata pe site-uri, deci cine vrea poate să o ia oricînd, şi azi, deşi eu o să mai caut exemplarele alea, şi dacă le găsesc le dau cu toată inima, direct prin poştă şi și cu dedicaţie.

Vlad Dragoi

Ești librar 8 ore pe zi, iar în restul timpului ești poet. Se împacă una cu alta? Te inspiri din librărie, de la oameni sau de la cărțile citite între doi clienți care nu știu ce vor?

E muncă în parte fizică, în parte de relaxare, care-mi place, că altfel nu mă băgam la ea. Cărţile le ştiu, să împachetez ştiu şi asta şi îmi place, să iau bani în mînă şi să dau rest ştiu, şi cam astea sunt responsabilităţile, alte locuri de muncă sunt urîte şi nu sunt aşa de chill, mă gîndesc la săracele fete de la împinge tava unde mai mă duc să cumpăr ciorbă în mall, şi la cum zbiară lumea la ele că bucata aia de carne e nu ştiu cum, că nu vreau pulpa aia, ci cealaltă etc. etc., unde e vorba de făcut şi servit mîncare să ştii că oamenii îşi dau pe faţă latura aia care numai din partea diavolului am putut s-o moştenim. Nu mă inspir, că e greşit să fii om gonzo şi să te bagi într-un lucru doar ca să vrei să ţi se genereze material pentru ce? pentru ca să-l adaptezi oricum diluat în felia ta de ficţiune? Că poezie frumoasă, adevărată, sinceră, nu are cum să iasă, pentru că ai fost pe interes şi ai căutat experienţa, ai căutat exoticul.  Ori eu nu îl caut, poate mă port ca şi cum îl caut, dar nu îl caut (foarte rău dacă l-am căutat), n-am de ce de fapt, că de oameni şi de interacţiuni care înseamnă lucruri dai oricum, nu neapărat la muncă. Ştiu că ţie ţi-a ieşit manevra cu jurnal de librar, şi după părerea mea merge aşa ca gimmick de Facebook, dar şi seacă sufletul şi-l distrage de la lucruri mai ca lumea, ia aminte deci.

Te ții cumva departe de lumea literară „mondenă”, dar în același timp succesul tău ar putea face invidioși pe câțiva dintre acești mondeni: premii naționale, lecturile de la Chișinău și Berlin. Așa ești tu sau e izolare auto-impusă, un fel de hipstereală în care-ți place să stai?

Zici tu de succes şi premii naţionale (cîte? că unul am luat), dar eu îţi arăt contul de bancă şi nu sunt bani de la literatură acolo, sunt bani de la job numai. Mi-ar plăcea să fie totuşi… Mie îmi place să mă mai văd cu poeţi, căci ce altă tagmă mai e aşa elevată şi cu cine mai poţi să discuţi de toate aşa cum faci cu poeţii? Cu nimeni. Doar că aici la Braşov nu sunt mulţi, şi cînd sunt, se duc cu toţii la Tipografia, unde e totuşi scump, şi aglomerat, deşi e un loc frumos, şi cînd se adună lumea mai multă pentru poezie, chiar fac linişte şi sunt atenţi, nu ca în alte baruri unde e zgomot şi neambianţă pentru lectură. N-am să zic că sunt leneş, leneş sunt vizavi de alte lucruri mai concrete care aparţin vieţii, ci sunt comod, şi ca să fiu sincer, nu mai am răbdare să ascult poezia altora, doar pe a mea, în mare parte a mea.

Preferi să fii citit acum sau mai degrabă peste 50 de ani, să descoperi succesul absolut la bătrânețe? Te mai interesează opera ta de după ce n-o să mai fii, receptarea ei?

Mi-ar plăcea succes şi acum şi la bătrîneţe, şi sper să fiu citit şi după ce nu mai sunt, că totuşi am dat nişte poezii frumoase, atîtea cîte am dat, şi mai sper să dau, poezii care ating ba sufletul, ba urechea bine, şi chiar nu văd de ce s-ar preface toate în fum, că slavă domnului că e loc pe lumea asta de acum şi de mai încolo, şi pentru poeţi ca mine, şi pentru atîţia alţii, mai buni sau mai proşti.

Ai avut vreodată conflicte cu vreun cititor? Ori cu vreun scriitor sau critic?

N-am avut, mie îmi fac rău conflictele şi certurile. Dacă o fi fost ceva, am căutat să îngrop repede repede securea.

Au apărut câteva traduceri în ultima vreme făcute de tine din autori americani. Se dezvoltă ceva pe partea asta, ne așteaptă vreun volum tradus? Sau măcar te vezi făcând asta pe termen lung? Ce traduci, când ai timp, cum merge?

Pe termen lung da, dar sacadat, pe nişte intervale care de-a lungul vremii or să se fragmenteze în mai multe „pe termen scurt”. Vreau să pregătesc ceva mai amplu mai încolo, dar nu vreau să dau nume şi să dezvălui planuri, pentru că mi se pare că cobesc. Termen nu am de la nimeni, deci îmi acord timp cît vreau eu. O să fie oricum poezie americană puternic confesivă, narativă, că altă limbă străină nu ştiu, şi cu alte stiluri nu mă împac bine, nu rezonez.

vlad-dragoi-poezie

Foto: Moni Stănilă

Ce vrei tu să faci cu și prin poezie? Să schimbi lumea? Dacă da, în ce?

Nici pe mine nu vreau să mă schimb, vreau să mă fac şi mai mult ăla care sunt acum, adică să văd cît mai clar de ce-mi place mie să fiu din ce în ce mai în legătură cu micile tabieturi de copil bărbat care nu poate să aleagă să fie decît rebel pasiv în faţa unei vieţi mai mult dulce melancolică decît tristă, mai mult zeiesc indiferentă decît despotic violentă. Vizavi de public, vreau să-l emoţionez şi să-l fac să rîdă, nu se poate să faci altceva cu poezie, sau e păcat să vrei să faci altceva, pentru că nu-s instrumente.

De ce nu scrii proză? Sau dacă o scrii, de ce n-o publici?

Probabil poeziile de acum or să se ducă înspre proză, e singura variantă, o proză puternic confesivă, dar nu ştiu: una la mînă, nu sunt stăpîn pe domenii mai diverse, ca să fac o augmentaţie fină cu ce am eu în suflet, şi nu vreau să fac proză poetică, mi-ar fi urît să fac o versiune extinsă a ce fac acum şi să-i zic proză, că proza e mai mult de atît, şi nici nu am nimic în gînd, dar în schimb citesc proză multă, care se găseşte şi cu ochii închişi.

La ce scrii acum? Sau ce apare?

Scriu poezii din inimă, cumva la semi-dicteu, cum am făcut cu porţiuni mari din prima carte, dar sunt mai atent la punctele nevralgice, la cum trebuie să curgă vorba aşa încăt să fie tăcere în jur cînd se aude, e semi dicteu în sensul că vreau să dau senzaţia că nu tai prea mult din ce-mi debitează mintea nebună, dar de fapt tai destul de mult, tai şi rearanjez, pînă ce iese o poveste pe care îmi place să o citesc atît mie cît şi altora. Am prins ceva avînt creativ, dar nu mă grăbesc, dar nici n-o s-o lungesc, că n-am ce ascunde.

Care e cea mai proastă carte pe care ai citit-o vreodată și de ce se află clar pe locul I?

Cornel George Popa – Ura, de acum doi ani parcă. Am luat-o din cauza coperţii grunge, de parodie de realism sovietic, şi pt că am vrut la vremea aia să ce? Să-mi fac iluzia cum că o să citesc un fel de battle royale romînesc, ceva cu multă trăire rea şi haos neprefăcut de copilărie, ceva cum scrie Nicu Avram, dar în schimb am dat de cum autorul a făcut numai dialog aiurea, supărător, prea ca în viaţă, un fel de scenariu sincer de cronică a tinereţii, dar executată prost, cu toate clişeele de bravadă pe care vrei să le faci cînd scrii de copilării agitate, cu scări de bloc cu idiosincrasiile lui tanti cutare şi nea cutare, cu securistul care la un accident grav, apare ca un guru în cartier în dacie şi tot ce zice e scurt şi enigmatic etc. etc., nici n-am terminat-o, deși se citește super rapid, e cum zicea un critic chiar cînd a iesit Per un pugno di dollari, cum că filmul e făcut mai degrabă din situații decât din poveste, și așa și cartea Ura, e făcută din situații dar ce-i mai rău e ca nu are melodiile de Morricone, liantul bun în proză, mie aşa mi s-a părut. Şi am fost de fapt prost din prima, de dinainte să o achit, pentru că pe coperta 4 scria Alex Ştefănescu, care numai la idioţenii scrie laudativ, şi eu tot am luat-o, încît a rîs de mine pe urmă M. Vakulovski, cu care eram coleg pe atunci, a zis păi tu n-ai văzut?

Ce cărți extraordinare ai citit anul ăsta și ni le recomanzi și nouă?

Am citit şi eu – în trei luni? mai mult? – Fraţii Karamazov, pe care o recomand cu căldură.

Și în final, probabil Serial Reader-ii noștri nu au treabă cu gamingul, dar dă-ne o șansă. Dacă ne apucăm de jucat chestii, cu ce începem noi, oameni simpli și care înțeleg mai degrabă literele decât modul în care să ataci zombalăii dintr-un joc? Dar mai ales: se leagă gamingul de citit și scris?

img_20161013_233948_051Se leagă cum se leagă orice mediu de artă, şi dacă vrei să se lege, chiar se leagă. Eu sunt de o vreme într-o perioadă total non hardcore de jucat, dar nu te gîndi că asta înseamnă că nu mă joc deloc sau că nu pun suflet cînd mă joc. Am trecut de la PC, cu jocurile lui de strategie complicate şi anchilozatul mîinii pe maus şi tastatură (acum mă joc totuşi pe laptop Monkey Island 3 din 98, un joc drag mie, simpluţ, de aventură, de poveste, plin de replici de comedie bună), la consola PS4, luată din banii de poezie. Recomand acum, ca să nu uit, jocul Inside de la cei care au făcut Limbo în 2010, pe care l-am luat în ziua lansării, cu 90 de roni, preţ full (jocul durează vreo 3 ore doar!!!) şi şi acest joc e un platformer deosebit, puzzle quest făcut să fie imersiv cu metoda substracţiei, adică mai puţin e mai bine, şi e un tablou de joc, asta o zic eu care nu ştiu deloc despre arta tablourilor. Consola PS4 e un aparat atît de simplu şi confortabil, şi am decis deci să mă joc numai jocuri mari şi frumoase, de ultimă generaţie, făcute de companii în mare mari, jocuri care au poveste super, grafică super, actori de voce şi design de lume super, deci jocurile de top, cum sunt Last of Us, seria Uncharted, Witcher 3u, Tomb Raider cu Lara Croft, Batman ultimul, Assassins Creed, şi multe alte minunăţii ca astea, pe care e chiar păcat să nu le iei în considerare mai ales om mare fiind, căci jocul video bun, spectaculos, e făcut să îţi dea imersiune mult mai imediat şi mai cu efect tangibil decît scrierea sau filmul sau muzica. Şi asta e la mine, pe lîngă provocarea că tu, prin personaj, controlezi mersul înainte al poveştii, îmi place să mă cufund în toate artele astea frumoase deodată, nu pe rînd. Dar repet, nu te gîndi că sunt super iniţiat în jocuri, deşi am avut aparate de cînd eram mic mic – în aspectul ăsta îl întrebi mai bine cu succes pe Flo Popa, sau îţi dau cînd vrei pe un contact de pe un club de PS4 de pe Facebook din Braşov; sunt acolo oameni care spre deosebire de mine, se duc în fiecare colţ de nivel, iau fiecare bănuţ, împuşcă fiecare mină din apă cu Lara Croft, oameni care fac numai trofee de platină la jocuri, adică 100%, şi nu de bronz sau super rar, de aur, ca mine, care belesc ochii la peisaj, şi mă duc pe nivel mediu de dificultate înainte, ratînd multe din ce au muncit să pună developerii săracii în joc. Ce am eu în plus e că sunt poet, şi nu se ştie cum peisajul la care belesc ochii poate să facă în mine o poezie bună, o trăire care la altul poate doar mijeşte capul şi apoi se bagă înapoi în burta ignoranţei de zi cu zi, fără a se face artă. Vă las cu secvenţa asta superbă din the Last of Us.

Despre Vlad Drăgoi și cărțile publicate >>

Foto cover: Mihai Stoica

# # # # # # # #

Anca Zaharia

Iubitoare de cuvinte scrise și matroană la Ancazaharia.ro. Autoare a cărților „Sertarul cu ură”, „Jurnal de librar” și "Suicid" apărute la Herg Benet.

Postul urmator

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare