Aștept impresii!

„Aștept impresii!”

de / March 19th, 2020 / 174 vizualizari

Scriu despre cărți de mai bine de zece ani și simt că fac asta de o viață. Nici nu-i greu, că încă n-am 30 de ani de când am scos primul scâncet. N-am fost niciodată plătită pentru a scrie despre cărți și, dacă am rezistat astfel până acum, vreau să o țin așa până la final. Este cea mai la îndemână modalitate prin care te poți asigura că nu îți creezi obligații – sau iluzia unor obligații, în mintea unora.

Într-adevăr, m-am luat în serios cu scrisul, mi-am făcut un site unde elementul central e cartea – alături de impresiile pe care mi le lasă o anume lectură, mi-am făcut un obicei din a scrie doar despre ce mi-a plăcut, deci despre ce recomand, nu mai fac de foarte multă vreme recenzii negative, nu vreau să pierd vremea terfelind ceva ce poate doar nu am înțeles. Nu atâta vreme cât există o mare de cărți excelente încă necitite, pe care astfel le-aș ignora sau amâna.

Postez numai despre cărți (sau aproape, că-mi mai scapă și alte chestiuni personale, mai ales în măsura în care le consider amuzante) și am devenit, într-o oarecare zonă, un mini-brand: tipa aia cu umor discutabil care te întreabă de două ori pe zi „Tu ce citești azi?”

Iar de aici până la 40 de răspunsuri pe zi la story-uri cu cărți nu mai e decât un pas: și răspunsul e același. „Aștept impresii!”, zice ca o încurajare tipul care oricum nu citește nimic și care nu știi de ce te urmărește, fie că postezi tu impresii sau nu. „Aștept impresii!!!”, zice și tipa care nu citește, dar postează recenzii cu reacțiile pe care le au prietenii ei cititori la cărțile pe care ei le citesc. „Aștept impresii!”, scrie în comentarii și editura care nu ți-a trimis niciodată vreo carte, dar nici vreo mulțumire pentru reclama pe care le-o faci, gratuit și fără prea mare caz, de ani buni. Decenii, de fapt, să sune mai dramatic.

Sigur, n-ar fi motive de supărare dacă n-aș fi eu o domnișoară atât de simțitoare, însă din colțul meu se vede de parcă eu mi-aș face provizii de făină, ouă, lapte. Nu e vina nimănui că-mi plac clătitele, că fac zilnic un teanc cât jumătate de bibliotecă și că mă laud cu ele. Omul aflat în trecere pe lângă ele se va servi, se va bucura, se va obișnui să-i devin dealer de deserturi făcute în casă și, când va sesiza că nu-și mai primește porția, dar îmi vede pozele cu făină, ouă și lapte și va simți că mă încurajează să-l îndulcesc în continuare cu acel: „Aștept impresii!”.

Nu va dona pe PayPal, că nu știe că ingredientele mi le cumpăr singură, în cea mai mare parte – bine, măcar așa am descoperit anticariatele excelente din București și Brașov, iar pus în fața nemulțumirii mele (care până și mie îmi pare uneori nefondată), același om îmi va spune ca unii dintre clienții pe care îi aveam când făceam mai mult copywriting: „Ah, tu vrei și bani? Păi, eu credeam că îți place să scrii, că o faci pentru tine!”

Foto: Pexels.com

# # # # # #

Anca Zaharia

Iubitoare de cuvinte scrise și matroană la Ancazaharia.ro. Autoare a cărților „Sertarul cu ură”, „Jurnal de librar” și "Suicid" apărute la Herg Benet.

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare