Am descoperit fotografiile lui Doru Mihai Vatavului din pura intamplare. De fapt, a fost una anume care mi-a atras atentia. Cartile zburatoare, asa i-am spus. A fost fotografia care mi-a spus o poveste, iar eu eram personajul principal. Nu visam noi, cititorii, sa ne regasim intr-un loc linistit, inconjurati de cartile iubite? Nu visam sa ne pierdem printre cuvinte, sa traim alte si alte vieti? M-am privit in acea imagine si am zambit. Asa sunt eu ori de cate ori sunt acasa, langa biblioteca mea, asa sunt atunci cand ma pierd in cate-o carte. In jurul meu sunt cartile care isi asteapta randul, cartile care m-au incantat si mi-au ramas in suflet.

O fotografie, atat mi-a trebuit pentru a cauta mai mult, pentru a descoperi lumea fotografului. Si am descoperit, nu simple imagini, ci povesti. M-a impresionat povestea cantaretului, cea cu umbrele, m-au impresionat toate, rand pe rand.

L-am rugat pe Doru sa imi trimita cateva imagini pentru a vi le arata si voua. Sunt povesti pe care nu le poti tine pentru tine, odata ce le vezi simti nevoia sa le dai mai departe, sa le traiasca si altii. Mai jos, puteti vedea aceste minunate fotografii.

Si, pentru ca sunt destul de curioasa din fire, l-am luat pe Doru la intrebari. Interviul la care ma gandisem s-a transformat in final intr-o discutie amicala, o discutie in care Doru m-a plimbat putin prin lumea lui. Am fost fascinata si, in acelasi timp, luata prin surprindere (veti vedea la final despre ce este vorba). Voi reda aceasta discutie in cele ce urmeaza:

Serial Readers: Buna, Doru! Iti multumesc tare mult pentru imaginile trimise. M-au fermecat, pur si simplu! Spune-mi, te rog, cum a aparut ideea acestui proiect?

Doru Mihai Vatavului: Buna, Andreea! Iti multumesc mult pentru cuvintele frumoase!

Proiectul a inceput cu fotografia cu cartile. Vara trecuta am vrut sa-mi umplu timpul si cu ceva mai productiv (nu doar iesiri la terasa). Am fost in gradina bunicii unei prietene, si, pentru o buna bucata de vreme, fetele au aruncat carti si eu am apasat pe buton – cam asta-i varianta scurta. Apoi a urmat post-procesarea si a rezultat produsul final. Mi-a placut mult rezultatul pentru ca, poate pentru prima data, ceva a iesit exact asa cum mi-am imaginat eu. Asta a diferentiat fotografia de restul pe care le-am facut pana in momentul respectiv. M-am hotarat asadar sa duc asta mai departe, sa incerc sa fac o serie de portrete inedite, care sa transmita mai mult, sa te duca undeva, sau, cum ai spus tu, in care sa te vezi pe tine. Eu sunt in clasa a douasprezecea si toata lumea stie ca e un an greu – trebuie sa iei decizii foarte importante in legatura cu viitorul tau, urmeaza bacul, admiterea la facultate… aveam nevoie de ceva care sa ma ajute sa ma distantez putin de harababura asta. Am gasit in fotografie aceasta evadare, de unde si numele Escape al proiectului.

SR: Cat dureaza sa realizezi aceste fotografii? Spre exemplu, cat a durat sa faci fotografia cu cartile, preferata mea?

DMV:  A durat 18 ani pana sa-mi vina ideea, iar apoi ceva mai putin. Nu, glumesc. De fapt, nu glumesc, puteam sa incep mai repede sa fac asta, dar atunci s-a intamplat. Mi-ar fi placut sa incep mai repede sa ma ocup cu fotografia (ai fi surprinsa sa vezi cati copii talentati, cu varste incepand de la 14 ani, am descoperit pe instagram). Procesul propriu-zis de realizare a fotografiei cu cartile e format din mai multe etape. Prima data a trebuit sa dezvolt ideea, iar mai apoi sa pun la cale un plan – locatia, modelul si asa mai departe. Asta s-a intamplat cu o seara inainte. A doua zi ne-am luat ghiozdanele pline cu carti si ne-am deplasat la fata locului (nu, n-a fost usor, cine a citit cel putin o carte de Martin stie cat de grea e –  si nu ma refer aici la cat de intortocheata e actiunea). A durat cam o ora sa facem fotografia. Eu stateam si apasam pe buton, iar fetele aruncau carti –  a fost mult mai solicitant pentru ele decat pentru mine. Apoi, in photoshop, am suprapus cadrele. Asta a durat cam 3 ore, in primul rand pentru ca a fost a doua oara in viata mea cand am deschis photoshopul. E multa munca intr-o asemenea lucrare si de multe ori nici nu iese ceea ce vrei. Dar cand iese, merita.

SR: Dar ideile? Poti sa imi spui de unde apar? Ce te inspira? Nu, nu vreau sa le fur, dar ma chinuie curiozitatea. 🙂

DMV: Ideile apar din multe locuri. Ies de unde nu te-astepti. De multe ori imi vin noaptea, dupa ce beau cola. Da, majoritatea ideilor mele bune au venit asa. Are efectul asta asupra mea. Nu stiu, poate-i cafeina, zaharul sau cine stie ce pun in ea, dar functioneaza. Functioneaza cand nu imi propun, de fapt. Daca as vrea acum sa vin cu o idee buna nu as putea.

Inspiratia poate fi o melodie, un vers, un cuvant, o persoana, un film, un loc, un serial, o conversatie, orice. Pentru fotografia cu umbrelele a fost locul. Am trecut de atatea ori pe drumul respectiv si de fiecare data mi-am zis ca trebuie sa fac o poza acolo. Cea cu mine, cu aparatul de fotografiat, a venit ca un raspuns la intrebarea ce ma reprezinta? La fel sta treaba cu cele cu chitara. Era prima zi cu adevarat insorita de anul asta si l-am sunat pe Dan. N-am stiut initial ce-o sa facem, dar apoi mi-am amintit ca el canta la chitara. Acesta a fost punctul de pornire. Cea cu topoarele, de exemplu, este inspirata de un serial (nu de romanul Baltagul, asa cum multe persoane au sugerat, desi mi-ar fi placut sa fie adevarat). Poate-ati auzit de American Horror Story. Daca ati auzit si-ati vazut ultimul sezon, stiti de unde a venit ideea. E cumva o combinatie intre doua personaje. De asemenea, ultima serie, formata din trei fotografii, este o poveste neplanificata, tot inspirata de un serial – Hannibal. Am vazut cornul de cerb in casa unei prietene si l-am luat cu noi, nestiind exact ce-o sa facem. Apoi totul a venit de la sine.

SR: Spuneai mai sus ca esti in clasa a 12-a. Cat timp mai ai sa te ocupi si de fotografie in perioada asta?

DMV: Putin, dar destul. Intotdeauna gasesti timp pentru ceea ce-ti place. Atat eu, cat si modelele din fotografii, care sunt in general prieteni de aceeasi varsta, suntem foarte ocupati cu pregatirea pentru admitere la facultate si cu bacul, dar iesirile in care facem fotografiile sunt un prilej de relaxare pentru noi toti. De fiecare data ne-am simtit foarte bine realizandu-le. Nu e procesul clasic in care modelul pozeaza si eu ma plimb si fac poze. Chiar deloc. La mine, modelul trebuie sa arunce cu chestii in sus, sa se fereasca de masini, sa aiba grija sa nu ia foc, sa se catere in mine parasite, sa sara pana-l trec toate apele sau sa stea in picioare pe un scaun in fata unei prapastii. Cu scoala ne descurcam noi, cum ne-am descurcat foarte bine si pana acum. Eu sunt la matematica-informatica intensiv si latura mea creativa a fost lasata sa se stinga in ultimii ani. Acum incerc sa vad daca mai e ceva pe-acolo.

SR: Cum alegi personajele din fotografii? Au prioritate anumiti prieteni, trebuie sa se incadreze unui profil?

DMV: Ma uit in agenda telefonului si primul care raspunde castiga. Nu sunt modele, desi ar putea fi, pentru ca au trasaturile necesare. Am noroc cu prieteni atat de talentati si rabdatori. Eu nu stiu daca as fi foarte entuziasmat daca m-ar pune cineva sa arunc cu carti o ora sau cu umbrele pe un drum destul de circulat.

SR: Ce urmeaza? Cu ce ne vei surprinde pe viitor? Ai vreun proiect nou la care lucrezi?

DMV: Urmeaza sa continui acest proiect si sa incep unul nou, in paralel. Este vorba despre o idee pe care o am de multa vreme si e intr-o stransa legatura cu subiectul, cu persoana din fotografie. Este vorba despre asteptarile fiecarui om de la viata, de la propria persoana si cum, uneori, nu ajungem unde ne dorim. Abia astept sa incep munca la acest proiect – acum sunt in stadiul colectarii de idei si oameni. Undeva prin vara o sa apara, sper, si primele rezultate.

SR: Iti multumesc tare mult pentru timpul pe care mi l-ai acordat mie si cititorilor Serial Readers si iti doresc mult succes. Abia astept sa vad urmatoarele povesti!

DMV: Multumesc si eu, Andreea, a fost o experienta foarte placuta. Multumesc in primul rand pentru cuvintele de la inceput, in legatura cu cartile zburatoare. Ce ai spus tu acolo e exact ce-mi doresc sa obtin prin fotografiile mele. Nu pot spera la nimic mai mult decat ca oamenii sa se regaseasca in aceste fotografii. Felicitari pentru site-ul de calitate la care lucrezi! Multa bafta pe viitor!

Ca incurajare si multumire pentru munca pe care o depuneti, am adaptat o fotografie intr-un semn de carte care, zic eu, vi se potriveste.

Nu-i asa ca este o surpriza minunata? Cu siguranta acesta va fi urmatorul nostru semn de carte.

In cele ce urmeaza va puteti delecta cu imaginile despre care Doru ne-a povestit. Pentru a fi la curent cu lucrarile lui, il puteti urmari pe Facebook: https://www.facebook.com/vatavului sau pe Istagram: http://instagram.com/doruvat. Noi, cu siguranta, vom sta cu ochii pe el!

Up

Bravado

Above

Postcards from far away

Sparks

Hopeless wanderer (part I)

The Axelady

The forest

Self portrait

#arta #club de carte #Doru Mihai Vatavului #fotografie #interviu #serial readers