Daca aruncam o privire in literatura, ca si in viata, observam ca nu toate povestile cu final fericit au traseu liniar. De multe ori apar rasturnari de situatie si sunt greu de anticipat. Mai ales, ajungem la concluzia ca schimbarea face parte din natura umana si are farmecul ei.

Pornind de la aceasta idee, nici relatia mea cu cititul nu a fost de la bun inceput una de… prietenie. Pentru un copil asa cum eram eu, joaca era de departe mai importanta decat statul cu nasul intr-o carte, fie si o carte buna. Avand o imaginatie bogata, nu aveam nevoie sa patrund in lumea altora, care insirau povesti pe hartie. Le aveam pe ale mele si erau suficiente.

Cand am crescut, mi-am dat seama ca universul este mult mai bogat decat cel din imediata apropiere. Iar cartile sunt un mijloc perfect de a-l explora, fara sa te deplasezi de pe canapeaua de acasa. Exista lumi intregi, minutat de descoperit la momentul oportun, moment pe care fiecare e liber sa si-l aleaga cand doreste. Astfel, legatura mea cu cartile a devenit treptat una de prietenie, desi nimeni nu i-ar fi dat prea multe sanse. As putea s-o numesc “friends with benefits”, tinand cont ca obtin niste avantaje spirituale, iar relatia e departe de a fi una monogama.

Dar chiar si in perioada in care nu citeam decat rareori, au existat carti de care-mi amintesc cu drag si admiratie. Prea multe detalii din ele nu pot relata (au trecut ani de zile), dar stiu ca mi-au placut nespus de mult, lasandu-mi o amintire dulce si senzatia ca am descoperit o comoara mica in fiecare. Deci iata cartile pe care le-am iubit pe vremea cand nu iubeam cititul:

• Constantin Chirita, “Ciresarii”. Am perceput cele cinci volume ca pe “Amintiri din copilarie” de Creanga la puterea o suta. Mult mai palpitante, cu personaje complexe si evident, cu o actiune care iti taie rasuflarea. Am incercat o data sa le recitesc, incepand cu primul volum. Dar ceva m-a impiedicat sa mai apreciez lectura la adevarata ei valoare. Mi s-a parut – cu siguranta pe nedrept – puerila si mi-am dat seama ca e posibil sa fi pierdut o parte din mine odata cu varsta. Cumpara seria aici >>
• Ion Grecea, “Moartea lebedei”. O carte superba, pe care mi-a recomandat-o mama. (Toate recomandarile ei sunt geniale, sa fie clar!) E o poveste de dragoste cu final trist, care tin minte ca mi-a patruns in fiecare fibra. Nu stiu daca si acum ar avea acelasi efect. Ma tem ca nu, totusi o sa-mi asum candva “riscul” sa o recitesc.
• Alexandre Dumas, “Cei trei muschetari” . Ar fi o adevarata realizare sa-mi mai pot aminti ceva din “Muschetari”. Din pacate, “dupa 20 de ani” singurul lucru pe care-l tin minte este ca tanarul D’Artagnan mi-a condimentat copilaria si mi-a trezit o mare admiratie. Sunt curioasa daca ar mai naste aceleasi sentimente in prezent. Cumpara cartea aici>>
• George Sovu – “Dans in foisor”, “Declaratie de dragoste”. Stilul lui George Sovu ramane unul care creaza dependenta, indiferent cati ani trec. Autorul contureaza o imagine idealista a iubirii, lucru pe care l-a facut inclusiv in mintea mea de adolescenta. A fost bine sau rau? Nu stiu. L-as recomanda copiilor mei? Cu siguranta!

In calitate de proaspat blogger colaborator, va invit la un mic exercitiu de memorie: amintiti-va cartile care v-au impresionat si v-au inseninat copilaria sau adolescenta. Reluati lectura, pentru a redescoperi emotii, povesti si in final, pe voi insiva. Spor la citit si la recitit!

#amintiri #cititor #club de carte #confesiune #serial readers