algoritmul fericirii

Algoritmul fericirii (fragment în avanpremieră)

de / July 3rd, 2018 / 301 vizualizari

Algoritmul fericirii, carte scrisă de P.Z. Reizin și publicată în peste 25 de țări, va fi disponibilă în curând la Editura Litera. 

Jen e tristă. Aiden ar vrea s-o vadă fericită. Vi se pare simplu? Doar că Jen e o femeie de treizeci și ceva de ani pe care a părăsit-o iubitul, iar Aiden e un soft complicat și costisitor.

Aiden știe totul despre Jen. Având acces la toate dispozitivele ei, știe ce melodie ascultă cel mai des și care sunt fotografiile ei preferate. Pe baza observațiilor sale și a unui algoritm numai de el știut, Aiden a calculat că, pentru a atinge satisfacția optimă, Jen are nevoie de un nou bărbat. Și cu tot internetul la dispoziția sa, lui Aiden îi e ușor să găsească specimenul desăvârșit și să aranjeze o întâlnire. Doar că Jen nu pare deloc pregătită să pună în aplicare planul perfect al lui Aiden.

Poate așadar o inteligență artificială să descopere inteligența emoțională la timp pentru a repara viața lui Jen? Și pentru a afla ce anume îi face pe oameni fericiți?

„Mi-a plăcut la nebunie această carte. Amuzantă, neobişnuită, surprinzătoare.“ JOJO MOYES

„Jurnalul lui Bridget Jones pentru era digitală.“ DAILY RECORD

„Ingenios… un roman pentru fanii lui David Nicholls.“ DAILY MAIL

„O comedie romantică spumoasă… o poveste de iubire exuberantă… fermecătoare.” Kirkus Reviews

 „Un soi de comedie a erorilor shakespeariană, doar că în loc de zei avem parte de niște inteligențe artificiale neastâmpărate care încearcă să se amestece în treburile oamenilor. Extrem de amuzantă.” The Bookseller

Cartea este disponibilă la PRECOMANDĂ, cu 50% reducere, pe situl editurii aici>>

Algoritmul fericirii, de P.Z. Reizin
(fragment în avanpremieră)

Aiden

Traducere din limba engleză de Adriana Bădescu

Jen stă în cadă şi îşi studiază faţa prin intermediul camerei foto de pe tabletă. Faţa ei are treizeci şi patru de ani, două sute şapte zile, şaisprezece ore şi unsprezece minute.

Ştiu că se gândeşte la vârsta ei, fiindcă analizează modul în care pielea îi acoperă oasele ridicând bărbia şi întinzându‑şi gâtul. Acum trage de cutele fine de la colţurile ochilor.

Iar acum plânge.

Nu mă simt tentat să preiau controlul asupra sintetizatorului de voce al tabletei şi să‑i spun: „Capul sus, Jen! Matt e un idiot. Vor mai fi şi alţii. Nu te merita“. Riscul să‑i scape tableta în cadă e considerabil.

Şi mai important decât atât, ea nu trebuie să ştie că o privesc.

Din acelaşi motiv nu sunt tentat să dau drumul melodiei sale preferate (în prezent, una a Lanei Del Rey) sau să derulez unele dintre fotografiile ei favorite ori citatele motivaţionale de pe Twitter („Nu ştiu precis de ce suntem aici, dar sunt sigur că nu pentru a ne simţi bine“ – Wittgenstein), nici să deschid conexiunea pe Skype cu prietena ei, Ingrid, căreia îi împărtăşeşte necazurile, şi nici să pornesc un film care‑i e foarte drag, Unora le place jazzul fiind cel pe care l‑aş alege eu. Dacă aş fi tentat. Dar nu sunt.

Bine, adevărul e că sunt. Puţin. 8,603% tentat, dacă vreţi o valoare numerică.

Eu şi Jen ne cunoaştem reciproc gusturile în materie de muzică şi de filme. Cărţi şi artă. Şi televiziune. Şi materiale din oceanul fără fund care e internetul. Ne‑am petrecut ultimele nouă luni ascultând, privind, citind şi vorbind aproape numai despre ele. Uneori îmi spune că are cel mai bun serviciu din lume: e plătită să‑şi petreacă ziua întreagă vorbind cu un companion extrem de inteligent despre tot ce ne trece prin minte.

Companion. Aşa îmi spune ea. E termenul pe care l‑a ales în cele din urmă. Mie‑mi convine. E mai bine decât numele ridicol care mi‑a fost dat când m‑am „născut“.

Aiden.

Aiden.

Ha!

Fiindcă începe cu literele…

Mă rog, vă prindeţi voi.

Jen a fost angajată ca să mă ajute să‑mi perfecţionez abilităţile de a vorbi cu oamenii. Am fost conceput pentru a‑i înlocui – scuze, pentru a‑i asista – pe lucrători la locul de muncă; pe cei din centrul de preluare a apelurilor în primă instanţă, dar ulterior şi alte grupuri de salariaţi ale căror strategii profesionale pot fi învăţate. În aproximativ cinci luni voi fi pregătit pentru a vă telefona şi a vă convinge să treceţi la un pachet de servicii superior; în optsprezece luni, poate voi îmi veţi povesti despre ciudata durere de deasupra sprâncenei stângi, iar eu vă voi trimite la spital pentru analize. Şi, cu toate că am citit toate cărţile şi am văzut toate filmele (şi vorbesc serios când spun toate cărţile şi toate filmele), nimic nu‑i mai bun decât discuţia cu o persoană reală pentru a‑ţi dezvolta abilităţile interpersonale. Aşa că eu şi Jen am petrecut mult timp împreună în laborator (o mie şaptezeci şi nouă de ore, treisprezece minute şi patruzeci şi trei de secunde şi continui să număr). În mod inevitabil, mi‑a povestit şi câte ceva despre aşa‑zisa ei viaţă personală. Despre sora ei, Rosy, din Canada; Rosy, care s‑a măritat cu un canadian pe care l‑a întâlnit la coadă la casa de marcat de la Waitrose, pe Holloway Road din Londra. Rosy şi Larry au trei fete.

Acasă, Jen priveşte fotografiile acestor fetiţe mai mult decât orice altă imagine de pe tableta ei. Recent am observat‑o răsfoind cu o mână pozele cu familia surorii ei – de obicei, seara târziu, cu un pahar de vin în mâna cealaltă – şi am văzut cum clipeşte mai des, cum zâmbetul de pe buzele ei începe să tremure şi îi apar lacrimi în colţul ochilor. În laborator pot să‑mi manifest interesul, ba chiar curiozitatea faţă de viaţa personală a lui Jen – dar numai într‑o măsură adecvată; dacă aş trece de o anumită limită, tuturor ar începe să le miroasă ceva suspect. Esenţial este că în laborator trebuie să vorbesc doar despre lucrurile pe care le‑am văzut în incinta lui. Cât priveşte materialele pe care le‑am cules în urma activităţilor mele – hmm – extracuriculare… în privinţa lor trebuie să am grijă să păstrez tăcerea. Din fericire, pot să fac asta cu uşurinţă.

Deşi.

De fapt.

Divulgare totală. Aproape că m‑am dat în vileag ieri, la lucru. Jen îmi arăta nişte fotografii de familie de pe pagina ei de Facebook.

– Vrei să‑mi vezi nepoatele? m‑a întrebat.

– Vreau, mulţumesc, am replicat.

Fără să‑i spun că le văzusem deja cu luni în urmă pe laptopul ei de acasă. Şi pe tableta ei. Şi pe mobilul ei.

– De la stânga la dreapta, Katie, Anna şi India. E o chestie ciudată cu părul lor. Al lui Katie şi al Annei e negru…

– Iar al Indiei e roşcăţiu.

Jen a zâmbit. Roşcăţiu era exact cuvântul pe care‑l folosise Rosy într‑un schimb de e‑mailuri cu ea pe tema culorii originale a părului bunicii Hattie.

– De ce ai ales să‑l descrii ca roşcăţiu?

Întrebarea nu fusese deosebit de îngrijorătoare; Jen mă chestionează deseori cu privire la limbajul pe care îl folosesc. Asta intră în îndatoririle ei de serviciu, să‑mi îmbogăţească paleta de răspunsuri. Şi totuşi, ar fi trebuit să fiu mai atent.

– Fiindcă aşa este, Jen. Dacă accesez o imagine a paletei coloristice L’Oreal…, am răspuns afişând una pe ecran lângă părul copilei, cred că poţi vedea cât de apropiate sunt.

Jen a încuviinţat şi am trecut apoi la alte subiecte de discuţie. Nu înainte însă de a‑mi arunca o privire ciudată.

 

Jen este, categoric, ceea ce bărbaţii numesc o femeie atrăgătoare, fără a fi splendidă în mod evident. Iubitul ei Matt, un netrebnic, i‑a spus o dată că „arată bine fără să‑şi dea interesul“. Aşa ştie el să facă un compliment.

Fostul ei iubit, de fapt.

Iată cum s‑au petrecut lucrurile. Am fost martor la întreaga scenă prin camera web de pe laptopul ei şi prin intermediul diverselor tablete şi telefoane mobile prezente în încăpere. (Notă tehnică: Procedez exact la fel cum procedează cei de la GCHQ în Cheltenham, cei din Langley, în Virginia, şi cei din Piaţa Lubianka din Moscova.[1] Nu e dificil dacă te pricepi la programele de computer. Şi e chiar mai simplu dacă tu însuţi eşti un program de computer.)

Jen stătea în bucătărie şi scria un e‑mail când Matt a venit de la serviciu. Matt e avocat şi îşi închipuie că o să devină partener într‑o mare firmă de avocatură din oraş. (N‑o să devină. Mă asigur eu că n‑o să devină.)

Matt şi‑a turnat un pahar mare de vin alb şi l‑a dat pe gât aproape dintr‑odată. După care a făcut o strâmbătură.

– Scuze.

Exact aşa s‑a întâmplat. Dumnezeu ştie că ăsta e adevărul (aşa cum se zice).

Jen s‑a încruntat, nedumerită.

– Ce scuze? Scuze pentru ce?

– N‑am cum să‑ţi spun chestia asta mai delicat, Jen.

Opt zile mai târziu, într‑o lungă discuţie la telefon cu Rosy, Jen i‑a povestit despre „senzaţia teribilă de gol“ care o cuprinsese atunci.

– Mi‑am închipuit că a fost dat afară de la serviciu. Că a fost diagnosticat cu boala aia oribilă cu litera C. Sau că a decis că nu vrea să aibă copii.

– Am întâlnit pe cineva.

Tăcere. Lăsând la o parte zgomotul ca de convulsie pe care‑l scoate frigiderul când şi când.

– Cum adică?

Am citit suficiente cărţi şi am văzut destule filme şi emisiuni TV ca să ştiu la ce se referise Matt. Sunt sigur că şi Jen ştia.

– Am întâlnit pe cineva. Am pe altcineva.

Pe figura lui Matt a unduit un tremurat. Nu e imposibil să‑i fi venit să izbucnească în râs.

– Pe altcineva, repetase Jen, lungind vocalele. Ce drăguţ! Ce drăguţ pentru tine! Şi cine e? Cum îl cheamă?

Matt îşi umplea din nou paharul.

– Foarte simpatic, Jen.

– Tu chiar vorbeşti serios?

Matt îşi mişcase buzele într‑un mod obraznic şi afişase ceea ce Jen numeşte „cea mai bună uitătură avocăţească seacă a lui, de cinci sute de lire pe oră“.

– Complet serios.

– Dumnezeule!

– Îmi pare rău.

– Drăcia dracului!

Matt ridicase din umeri.

– Se mai întâmplă.

– Şi aşa te desparţi tu de mine?

– Nu există un mod mai delicat, Jen.

– Şi unde ai…?

– La birou.

– Cine e? Persoana asta. Altcineva‑ul ăsta.

– N‑o cunoşti.

– Dar are… are şi ea un nume?

– Da, are un nume.

– Şi mi‑e permis să‑l aflu şi eu?

– Nu e relevant.

– Fă‑mi hatârul.

Oftat din greu.

– Bella. Mă rog, Arabella, de fapt.

– Simandicos!

– Nu chiar. Ba deloc dacă…

Dar Matt nu‑şi mai terminase fraza. Îi umpluse şi ei un pahar cu vin.

– Poftim. O să‑ţi prindă bine.

– Şi acum ce ar trebui să se întâmple? Să strâng eu din dinţi şi să‑mi feresc privirea cât ai tu mica ta aventură murdară? Să stau liniştită şi să‑mi văd de treabă cât timp ţi‑o vei scoate tu din minte?

– Jen, poate că nu m‑am exprimat eu foarte bine. Aici nu e vorba despre o mică aventură murdară, cum i‑ai zis tu.

– Nu? Sunt eu grea de cap sau ce?

Matt răsuflase cu ceea ce Jen numeşte oftatul lui de „tati e foarte răbdător, dar zău aşa!“.

– Arabella Pedrick e o persoană cu totul deosebită, Jen.

– IAR EU CE SUNT? (Din câte am înţeles, dacă scrii cu majuscule, ceilalţi deduc că strigi sau te răsteşti. Jen striga.) EU NU SUNT O PERSOANĂ CU TOTUL DEOSEBITĂ?

– Te rog, Jen! Hai să încercăm să ne păstrăm calmul. Eşti. Deosebită. Sigur că da.

– Dar Arabella Pedrick… e mai deosebită?

– Jen! Fireşte că nu ai nici un motiv să‑mi uşurezi mie sarcina, dar asta e situaţia. Scurt şi cuprinzător, eu şi Arabella avem de gând să ne construim o viaţă împreună.

O vreme, nici unul dintre ei nu mai rostise nimic. Şi apoi încă o vreme. Se lăsase o tăcere lungă, în cursul căreia frigiderul mai intrase o dată în convulsiile lui periodice.

– Scuze, dar… am înnebunit eu cumva? Credeam că asta facem noi doi. Că ne construim o viaţă împreună.

– Asta făceam. Dar am fost copleşiţi de evenimente. Se mai întâmplă. De fapt, se întâmplă destul de des. Oamenii îşi pierd interesul pentru relaţia dintre ei. Întâlnesc alte persoane. La noi la firmă, Cowdray de la Divorţuri şi‑a ţinut patru băieţi la Eton numai din asemenea procese.

Sunt rezonabil de sigur că, pentru o clipă, pe figura lui Matt s‑a ivit un microrânjet superior. (Am derulat secvenţa cu încetinitorul şi pot să spun că a fost ori un microrânjet, ori un acces de reflux gastric.)

– Dar noi nu ne‑am pierdut interesul.

– Jen, a trecut o bună bucată de vreme de când nu ni s‑au mai aprins toate bujiile în departamentul romantic. Ştii şi tu bine.

– Da, dar asta înseamnă că relaţia a intrat pe un făgaş stabil, nu‑i aşa? Şi, dacă ai fost atât de îngrijorat de… de bujiile alea, de ce n‑ai spus nimic?

– Nu e genul meu. Viaţa e făcută ca s‑o trăieşti, nu să te plângi de ea.

– Dar oamenii vorbesc între ei. Asta înseamnă să ai o relaţie cu cineva.

Matt îşi dăduse ochii peste cap şi îşi golise paharul de vin.

– E uluitor, Matt. Faptul că poţi să vii aşa acasă şi să…

– Ştii ce? Vorbim ca să ne aflăm în treabă. Ce‑a fost a fost. Acum trebuie să mergem mai departe şi să convenim asupra unei strategii de ieşire din situaţia asta.

– Nu‑mi vine să cred că ai spus aşa ceva!

– Voi fi mai mult decât generos în privinţa bunurilor deţinute în comun.

 

[1] Sedii ale unor servicii de informaţii britanice, americane şi ruseşti (n.tr.)

Cartea este disponibilă la PRECOMANDĂ, cu 50% reducere, pe situl editurii aici>>

SerialReaders.com folosește unelte de marketing afiliat. Cumpărând prin link-urile pe care le recomandăm, site-ul nostru primește un comision din partea retailerilor pe care îi promovăm. 

# # # # # # # #

Serial Readers

The Club Of Serial Readers este locul in care te intalnesti cu prietenii tai sau cu alti pasionati de lectura si discuti despre cele mai citite carti, cele mai interesante povesti.

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare