A Fairy Tale for Troubled Times

Am văzut filmul despre care se tot zvonește că va câștiga Oscarul din acest an – la Shape of Water mă refer (ce, voi ați auzit altceva?) – și nu știu să vă spun dacă mi-a plăcut sau nu. L-am lăsat să se ”așeze” și tot degeaba, tot confuză sunt. Un singur lucru îmi e cât se poate de clar: sunt de o superficialitate incurabilă. Adică mie forma apei mi s-a părut, mă scuzați, diformă.

Înțeleg și sunt de acord cu faptul că iubirea adevărată trece dincolo de exoschelet, că sufletul este cel care contează și că frumusețea este în ochii celui care privește, doar că îmi vine mult mai greu să relaționez cu această idee când unul dintre protagoniști este un amfibian, care, oricâte săruturi ar primi, nu se transformă în prinț. Dar să nu uităm că vorbim despre un film semnat de Guillermo del Toro și realismul este ultimul lucru care poate fi așteptat de la el. Avem de-a face cu un basm pentru adulți, transpus foarte frumos pe peliculă (nimic de comentat aici): coloana sonoră (Alexandre Desplat face minuni – vă las dovada aici), decorurile, scenele din filmele vechi, tonurile de culoare, costumele, actorii, toate merită nota maximă. Protagonista, interpretată magistral de Sally Hawkins, are o candoare (+ o tunsoare) care mi-a amintit, pe alocuri, de Amélie Poulain. Octavia Spencer pare că joacă același rol dintotdeauna, deci nu e de mirare că îi iese perfect, iar Michael Stuhlbarg se poate lăuda că a bifat trei filme de Oscar într-un singur an: povestea în discuție, Call Me By Your Name și The Post. La naiba, îmi place până și posterul, care se folosește de una dintre imaginile cu cel mai puternic impact dintr-un film oricum bogat vizual.

Nu mi-a plăcut, în schimb, melanjul de sânge și sirop, iar episodul muzical mi s-a părut de-a dreptul hilar. Și să nu mai amintesc de scena cu pisica. Nu că aș fi eu vreo mare Cat Lady, dar aș fi preferat să se limiteze la degetele tipilor răi . Finalul a fost poetic – dar nu apoteotic -, și cumva grăbit, deși filmul numai scurt nu a fost. În ciuda faptului că avem de-a face cu o poveste de dragoste împărtășită, am rămas cu sentimentul apăsător că este un film despre singurătate. Probabil a contat și faptul că iubirea înfiripată instant între Elisa și zeul amfibie nu m-a convins mai deloc, oricât de mult mi-aș fi dorit să cred în ea.

Am aflat, fix înainte să văd filmul, că există și un roman cu acelasi nume, scris de Guillermo del Toro împreună cu Daniel Kraus și că ediția în limba română va apărea la sfârșitul lunii martie în colecția ”Biblioteca Polirom”, așa că îi voi mai da o șansă acestei povești să mă cucerească. Poate că m-a prins într-un moment în care inima mea este prea plină de o altă poveste (indiciu: 1983, undeva în nordul Italiei) și de aceea nu reușesc să apreciez filmul la adevărata lui valoare – că doar nu degeaba a primit 13 nominalizări la Oscar. Sau…?

#call me by your name #club de carte #featured #forma #guillermo del toro #Oscar #polirom #the post #the shape of water