10 lucruri pe care le-am învățat din Spada Adevărului (Sword of truth)

de / February 21st, 2017 / 822 vizualizari

Confesiune: Spada Adevărului (Sword of truth), mai precis Prima lege a vrăjitorului (Wizard’s first rule), scrisă de Terry Goodkind, nu este tradusă în limba română și nu este o carte proastă din punct de vedere al divertismentului. Este, în schimb, una dintre acele cărți pe care nu poți să o iei în serios, deși ea (sau autorul) cere să fie considerat ca atare. Este o telenovelă fantasy, cu nuanțe de gri ( Fifty shades of grey înainte să devină cool), pe care voi continua să o citesc, în ciuda a câtorva mari probleme și inconsistențe.

Când îți pui în minte să citești un epic, nu te gândești că ar putea să înceapă cu o plantă agățătoare, chiar dacă e una care arată ciudat.

Îmi aduc aminte că a existat cândva o tentativă de serial numit Legend of the Seeker care m-a dus cu gândul la aventuri din seria Xena/Hercule. Era inspirat din Spada Adevărului și a durat două sezoane înainte să fie anulat. Am deschis cartea cu gândul la serial, având foarte mari speranțe. Toate au fost distruse în primele 100 de pagini.

Distracția începe cu un vânător, sau hai să-i spunem pe românește, un pădurar pe nume Richard care trăiește izolat undeva într-o pădure. Tatăl lui Richard a fost ucis, dar a lăsat ca indiciu în casa lui o bucată dintr-o plantă, pe care Richard o caută acum la limita dintre tărâmuri. Aceste tărâmuri sunt divizate de niște bariere provenite din lumea de dincolo (despre care aflăm mai târziu). Incitant, nu? Erou în pădure, bariere de netrecut, intriga provocată de o crimă. Aceleași clișee dintotdeauna. Stați, devine mai interesant.

Planta agățătoare îl mușcă pe Richard și în drumul lui dă peste o femeie extraordinar de frumoasă de care se îndrăgostește pe loc (sau cel puțin așa dă de înțeles descrierea). Femeia a venit de dincolo de barieră și este urmărită de o echipă de patru oameni care sunt ca „niște asasini… Sunt trimiși să ucidă… Ei ucid oameni.” Nu glumesc, este cuvânt cu cuvânt din carte și încep să înțeleg de ce nu a fost tradusă în limba română.

În fine, se luptă cu cei patru și câștigă, fac schimb de nume, devin prieteni cu accentul pe „prieteni” ca să nu fie totul prea ciudat, deși e clar că lui Richard al nostru i s-au aprins călcâiele după Kahlan, fata din alt tărâm.

Clișeele sunt la ele acasă, dar datorită multor elemente adiționale, după un timp misterul devine interesant și clișeele devin digerabile. Aflăm de tipul rău, Darken Rahl, pe care Richard nu l-a întâlnit niciodată, dar imediat sare în luptă pentru că acest tip rău este „foarte rău, foarte malefic”. Descoperim că puterile magice ale lui Kahlan sunt periculoase pentru consumarea dragostei. De asemenea, cel mai bun prieten a lui Richard, Zedd, este un vrăjitor de cel mai înalt ordin. Acest Zedd s-a luptat și l-a învins pe tatăl lui Darken Rahl, numit Penis Panis Rahl și acum fii-su vrea răzbunare. (pe bune, care-i treaba cu numele lui? e intenționat sau nu?).

Dacă sunteți derutați, nu vă faceți griji. Așa continuă următoarele 700 de pagini. Richard umblă din loc în loc fără țintă, fiind martor la dezvăluiri și răsturnări de situație care apar din neant, se luptă cu ființe magice și cumva ajunge să fie răpit, unde avem parte de aproape 100 de pagini de tortură de tip Fifty shades of grey. Și trebuie să recunosc că este o descriere destul de reușită, comparativ cu varianta modernă. Să ținem minte că romanul a apărut în 1994 și a iscat furori în clubul fantasy la acea vreme.

Este o carte interesantă și se citește ușor datorită dezvăluirilor constante, deși devin enervante după ce se repetă de câteva zeci de ori.

Într-un final, marea mea problema a fost ipocrizia susținută de roman, până am considerat-o ficțiune și o ocazie bună de amuzament. Richard este un Căutător al adevărului care spune și caută tot timpul adevărul. Cuvântul lui e lege și e un om just. Autorul însuși insită asupra acestui fapt. Deci Richard e un erou adevărat. Bun. Cum își împlinește misiunea așadar? Păi, recurge la orice mijloace, de la minciuni până la crimă și consideră că trebuie să lupte cu aceleași arme ca adversarul (pe care, apropo, încă nu îl cunoaște decât din poveștile altora). Cum caută adevărul? Prin minciuni și decepție. Da, eram pregătit pentru un conflict moral precum „merită să recurgă la aceste mijloace dacă îi vor aduce victoria? Dacă da, cu ce preț?” Dar nu, nu există conflict moral. Toate deciziile lui Richard sunt bune și juste.

Prima lege a vrăjitorului de care se folosește Richard în misiunea lui este, pe scurt, Oamenii sunt proști și vor crede orice dacă le aduci suficiente dovezi și dacă vor să creadă un anumit lucru. O atitudine foarte eroică și morală.

Undeva pe la jumătate cărții, am început să-l tratez pe Richard ca un antagonist și atunci cartea a devenit interesantă… Curiozitate mă rodea… Ce poate face omul ăsta mai rău decât atât, fără să aibă un conflict moral? Se pare că foarte multe, dacă sunt dispus să citesc toată seria. Da, sunt dispus să fac acest lucru, doar ca să văd cât de departe poate ajunge Richard Căutătorul.

Așadar ce am învățat din Prima lege a vrăjitorului?

  1. Oamenii sunt proști
  2. Adevărul e relativ
  3. Cei mai buni prieteni îți cer să-i ucizi și sunt dispuși să te ucidă
  4. Toți oamenii răi sunt violatori
  5. Toate autoritățile sunt corupte
  6. Minciunile sunt tolerabile, dacă sunt din partea eroului
  7. Moralitatea e relativă
  8. Există motive întemeiate să mănânci carnea dușmanilor tăi
  9. E bine să pornești la luptă furios
  10. Dragostea învinge orice

Și încă un lucru care se repetă de câteva ori prin carte și pe care îl consider o lecție de viață. Dacă ar trebui să aleg un sigur lucru să rețin din această carte, acesta ar fi:

  1. Gândește-te la soluție, nu la problemă!

În loc de concluzie, am să spun doar că am început să citesc a doua carte și m-am atașat puțin de ea, de universul care nu prea are logică, de personajele cu defecte vizibile și o gândire nesănătoasă, de evenimentele nonsensice… Deși nu are aceeasi capacitate intelectuală ca alte cărți fantasy și o dată ce ești dispus să treci de tot felul de lucruri oribile pe care maestrul de joc le va scoate în fața jucătorilor, este o carte distractivă. Îi dau nota maximă în ceea ce privește escapismul. Este ca un joc pe computer in care evenimentele care apar sunt de o calitate variată până la ultimul nivel și finalul cărții.

Cărțile sunt disponibile la Books Express, aici >>

Foto: arhiva personală

# # # # # # # #

Bogdan Balostin

Bogdan Balostin a descoperit lumea cuvântului scris din copilărie și de atunci nu a mai părăsit-o. Mai întâi a descoperit poveștile și apoi a trecut la literatura științifico-fantastică clasică. S-a întors din nou la poveștile pe care le citesc adulții sub eticheta de fantasy. În timpul liber îi place să citească, să călătorească și să învețe constant lucruri noi. Îl găsiți și pe: bogdanbalostin.com

Un comentariu

Comenteaza

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare