Recenzie Jurnal de librar scrisa de "tudor.vlad"

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5

Primul meu templu a fost o librărie. Prima preoteasă a fost o doamnă supraponderală, într-un halat gri, care părea să știe totul despre orice. Știa că trebuie să citesc "Cireșarii" - am copilărit pe când "Cireșarii" însemna O carte și gata, de abia pe urmă a venit febra continuărilor, erai bun dacă le citeai pe toate trei. (Da, știu, au ajuns cinci, mult timp mai târziu...) Știa că trebuie să citesc "Winnetou". Și "Cei trei mușchetari"... Dintr-o dată cărțile nu mai erau modalitatea de a atrage atenția unui tată absent, care mai mult decât "începe cu literatura străină din partea stângă a bibliotecii" nu mi-a oferit, drept care citisem pe la 7-8 ani "Muntele vrăjit", și "Doctor Faustus", și "Gumele", și o grămadă de alte cărți la fel de potrivite vârstei, ci erau o plăcere pură, evident un pic nevinovată, pentru că am aflat prea devreme ce se cade și ce nu se cade să spui că citești... Motiv pentru care NU am citit Balzac, NU am citit Tolstoi, NU am citit Ionel Teodoreanu... Nu erau bine văzuți!
Am apucat să cunosc librăria liberă, în care apăreau în fiecare zi cărți noi și nu se auzise de economia de hârtie, sau mai degrabă de economia de libertate a gândirii. A sosit și epoca întunecată, aia cu cărți pe sub tejghea, sau cu câte două-trei legate de aceea pe care ți-o doreai, iar doamna în halat gri a fost înlocuită de fete înțepate, ajunse acolo pe pile, aș spune eu astăzi, care doar de vândut cărți nu aveau chef.
Pe urmă cartea a ajuns pe mese pliante în plină stradă și cel puțin zece ani nu a mai fost vorba de librării așa cum le cunoșteam, iar librarii, ca și editorii de carte, ca și reprezentanții altor meserii sancționate în ultimii ani ai dictaturii nu au mai apucat să-și treacă mai departe cunoașterea și, mai ales, dragostea de carte. Excepții ici și colo, cum mereu se întâmplă, dar cine mai avea nevoie de librar când librăria vindea nu numai papetărie, ci și jucării, scutece, ștampile, calculatoare, țoale și, cine știe, sicrie, doar-doar reușea să plătească un 4x4 second-hand pentru patron.
Pe urmă librăria a redevenit un templu, un templu modern, în care poți să bei o cafea, poți să stai de vorbă, poți să citești, poți să te distrezi un pic mai altfel. A redevenit un loc plin de oameni, așa cum și Anca Zaharia ne-o spune în al ei Jurnal de librar. Am citit cartea cu un pic de îngrijorare: oare cum mă văd pe mine cei care îmi spun pe ce raft se află o carte, oare cum mă cântăresc cei cărora le pun o întrebare stângace despre o carte al cărei titlu l-am uitat, scrisă de, știți doamnă, ăla care... Oare lor li se pare că merit cartea aia? Oare lor li se pare că merit orice carte de pe raft?...
Omul din spatele tejghelei pline cu cărți este... om! Se privește și ne privește cu multă sinceritate, sinceritate care, nu-i așa, uneori trece brutal prin vasul de cristal al adevărului și-l face praf, iar noi ne aplecăm și culegem de pe jos cioburile-pagini de jurnal și încercăm să refacem universul văzut de dincolo...
Dacă ați citit măcar o dată-n viață cu plăcere o carte, dacă ați ales măcar o dată o carte de pe raftul unei librării, atunci Jurnalul de librar trebuie citi și el!