Unde sunt? > Acasa > Carti > Literatura clasica > Amandoi

Amandoi

scrisa de Liviu Rebreanu

Amandoi de Liviu Rebreanu Propune aceasta cartePentru a propune cartea trebuie sa te autentifici. Acum citesc aceasta cartePentru a salva cartea trebuie sa te autentifici. Vreau sa citesc aceasta cartePentru a salva cartea trebuie sa te autentifici. Am citit aceasta cartePentru a salva cartea trebuie sa te autentifici.
CUMPARA CARTEA Pret Magazin
Amandoi 4 lei *
Amandoi 11.7 lei *
Amandoi 15.3 lei *

* Preturile pot fi diferite pe siteurile partenere in functie de promotiile lor curente.

Editura: Liviu Rebreanu
Autor (i): Liviu Rebreanu
ISBN: 9738726069
Anul aparitiei: 2006
Descriere: 1.
Conturul romanului Amandoi este schitat la Valea Mare, langa Pitesti, intr-o zi de luni, 12 octombrie 1936. inca nu-l titrase, deruland su­biectul cu inceputul de fraza: „Pentru romanul politist – eroul Agatha Vasiliu“. ªi firul actiunii curge mai lesne, precedata de marturisirea ca lu­crurile la Gorila, alt roman inceput, „merge greu. Lenea si lipsa de liniste“. Marturisirea, in continuare, este terifianta: „Numai cand sunt sin­gur sunt capabil sa stau toata ziua si noaptea la masa de scris, sa do­ban­desc patima hartiei albe“. Dar tot in aceeasi zi de octombrie, schi­tea­za planul unui alt roman: Minunea minunilor, gandit mai demult, dar abandonat definitiv, desi il contractase la Editura „Adevarul“, pentru care incasase deja un avans de bani.Trei ani mai tarziu, intr-o sambata, 1 iulie 1939, la Bucuresti, acasa, no­teaza in jurnal: „Azi am incheiat [contractul] principal cu [Editura] «Socec», pentru romanul Alibi“, cum fusese titrat Amandoi pe masa de lu­cru in plin santier de creatie. (in aceeasi zi, ii venise contractul de la o editura franceza pentru aparitia romanului Ion.) Se apuca de munca la Amandoi, scriind in Jurnal: „Cred ca sunt pe calea cea buna“ (12 iulie 1939), ca o luna dupa aceea sa declare plin de incredere: „Niciodata     n-am avut o carte atat de complet facuta in cap ca acuma Alibi sau cum ii voi zice. ªi, totusi, nu lucrez cu sporul ce s-ar cuveni... Nu-mi place inca mersul. Trebuie un ritm mai viu si o accelerare fara a cadea in go­li­ciu­nea romanelor politiste. Pastrand tehnica «hiletanta», trebuie men­ti­nu­ta si substanta deplina. Asta ar face interesul si pretul cartii. Eroina poa­te sa iasa bogata in toate privintele. ªi, mai ales, incarcata de mis­tere. Daca o ucigasa si sinucigasa poate ramanea nejustificat pura pana la capat, adica daca in ciuda crimei poate sa fie alba? (14 august 1939).“La inceputul anului urmator (miercuri, 10 ianuarie 1940), la Valea Mare, unde cu patru ani mai inainte schitase nucleul romanului Aman­doi, Liviu Rebreanu nota descatusat, in Jurnal: „Acuma am terminat Aman­doi, noaptea spre joi, la 3½ dimineata. O incercare de roman criminal-literalizat. Cred sa fie interesant. Pentru mine e Solomia care, desi aici apare oarecum fragmentar, chiar fiind eroina... am sa mai revin.“Pana la mijlocul lunii martie, romanul predat editurii (144 pag.) a intrat sub tipar si intr-un timp enorm de scurt, cu corecturi de autor cu tot (4 si 21 februarie), cartea a intrat in librarii. Scriitorul noteaza in Jurnal: „Dupa ce a aparut Amandoi, acum cateva zile, vreau sa ma apuc de Pacala si Tandala, care as dori sa fie intr-un fel opera mea cea mai re­pre­zentativa, matura, daca s-ar putea, o epopee a vietii romanesti intr-un sens, cum e de exemplu Don Quijotte sau Suflete moarte. Fireste, de la intentie pana la realizare, drumul e mai lung ca de la Ierusalim pana la Roma, dar lucrul ma pasioneaza“ (Joi, 21 martie 1940, Bucuresti). Scrii­torul schiteaza nucleul viitorului roman care ramane sub stare de pro­iect. Mai noteaza, la o luna (12 aprilie 1940): „Al. Rosetti gusta mult Aman­doi, iar Horia Roman il gaseste grozavie mare...“ Care scriitor nu e sensibil la cuvinte de lauda!?in presa, intaia stire o da poetul si publicistul Camil Baltazar, prie­ten cu romancierul: „Liviu Rebreanu scrie o carte. De data asta, una de dra­goste care, in prima ei redactare, trebuia sa se cheme Alibiul. Eroina prin­cipala a noului roman, pe nume Solomia, il amuza si il incanta in mod deosebit (dupa insasi marturisirea sa).“ („Jurnalul“, II, 110, 23 fe­brua­rie 1940, p. 2) Alta stire apare dupa lansare: „O revelatie pentru li­te­ratura romaneasca – Liviu Rebreanu. Amandoi. Creatie de robusta vigoa­re, noua lucrare a celui dintai scriitor al tarii aduce o tema inedita, un subiect senzational ce va constitui o surpriza pentru publicul cetitor si o reala desfatare.“ („Romania literara“, II, 50, 24 martie 1949, p. 4) in ace­easi publicatie, Neagu Radulescu, la rubrica Cismigiul cu sticleti, ii dedica o sarja amicala, romancierul prezentat cu un cutit insangerat in mana, cu mortii pe pat-sub pat, exclama: „I-am ucis pe amandoi, acum sa ucid si cativa cetitori“.Dan Petrasincu ii ia un interviu. Raspunsurile concise ale roman­cie­ru­lui completeaza nu numai laboratorul de creatie al sau, dar si at­mos­fera, in genere, a operei („Jurnalul“, II, 141, 30 martie 1940, p. 2):„La inceput, cartea trebuia sa se intituleze Cine?, dar am ramas la Aman­doi. E o simpla indicatie: se intampla doua crime in roman [...] Sunt subiecte care zac in tine mult timp, nu le dai importanta si crezi chiar ca le-ai uitat... cand, deodata, ele reinvie, se trezesc din umbra si te obsedeaza din nou. Asa s-a intamplat si cu Amandoi. E un fel de ro­man politist si mai ales o eroina m-a atras in aceasta carte: Solomia. Este o fiinta elementara, jumatate taranca, jumatate orasanca, in care sen­ti­men­tele, ­pasiunile isi pastreaza toata adancimea lor originara. Solomia e in stare de orice fapta, de orice jertfa, cand i se arata un pic de aten­tie. Asa se intampla si in roman [...] Cartea traieste si prin alti eroi: pro­cu­rorul Dolga, familia Daniloiu, Delulestii, Dica, Secuianu etc. Acestia for­meaza partea din care e formata actiunea. Sunt eroii micii noastre burghezii provinciale, cu ticurile, apucaturile lor specifice.“Dan Petrasincu a plecat, dupa interviu, cu un exemplar al roma­nu­lui, pe care l-a citit pe nerasuflate, scriind pentru a doua zi intaia cro­ni­ca literara (Un roman „politist“ de Liviu Rebreanu, in „Romania lite­ra­ra“, II, 51, 31 martie 1940, p. 22): „Romancierul din zilele lui de mare ins­piratie nu si-a uitat mestesugul. Liviu Rebreanu stie sa faca un ro­man. in toate cartile sale, aceasta stiinta a compozitiei este prezenta, ne­stir­bita. [...] Arta de a modela pasta umana dupa voie nu-l paraseste nicicand. Chiar daca se joaca; si romanul Amandoi e iesit dintr-un astfel de joc. Demult, pe romancier, il preocupa gandul de-a scrie un roman po­litist... fara defectele acestui gen! Un roman politist autohton mai intai. Adica de ce in toate romanele politiste sa fie vorba numai de per­so­naje cu nume englezesti, exotice? Mediul nostru nu e destul de exotic el insusi?“Au urmat alte saisprezece recenzii/cronici literare numai in anul 1940, printre care se numara cele ale lui Mihail Sebastian, Vladimir Strei­nu, Pompiliu Constantinescu. in anul urmator, in Istoria literaturii ro­mane de la origini pana in prezent (1941, p. 653), G. Calinescu ad­nota sever, dupa considerarea romanului Gorila ca neizbutit literar: „Nu mai bun este romanul politist Amandoi, istoria unei servitoare cr­i­mi­nale“.Publicul cititor a receptat altfel romanul: in anii 1942 si 1944, au apa­rut alte doua editii, reproduse sterotip dupa prima, cu unele amen­da­mente putin importante ale autorului, si o editie in limba germana (Alle Beide, Viena, 1944).Erau anii in care tara era in plin razboi!
2.
Anul 1940, anul aparitiei romanului Amandoi este unul cu multe han­dicapuri, nu numai in tara, ci in intreaga lume.Se adanceste dependenta economica de Germania, iar Basarabia si Bu­covina de Nord intra in componenta Rusiei sovietice (26 iunie), Ro­ma­nia se retrage din Liga Natiunilor (11 iulie), partea de nord a Tran­sil­vaniei este predata Ungariei (Diktatul de la Viena, 30 august), regele Carol al II-lea cedeaza generalului Ion Antonescu prerogativele puterii (5 septembrie), Cadrilaterul intra in componenta Bulgariei (7 sep­tem­brie), Romania este declarata stat national-legionar (14 septembrie), Virgil Madgearu e ucis de legionari (27 noiembrie) si Nicolae Iorga de asemenea (27 noiembrie).in aceste tensiuni de dezagregare a suprafetei geografice a tarii, de cu­tremure ale scoartei pamantesti (10 noiembrie), dar si politico-social-eco­nomice, cultura se mentine la linia de plutire: Sextil Puscariu edi­teaza Limba romana, E. Lovinescu – monografia Titu Maiorescu (2 vol.), ªerban Cioculescu – Viata lui Caragiale, Pompiliu Constantinescu – Tu­dor Arghezi, Lucian Blaga – Diferentialele divine, apar zeci de pla­chete de poezii, volume de proza si piese de teatru autohtone.Pentru Liviu Rebreanu este anul intrarii in Academia Romana, ca mem­bru deplin (29 mai), cu discursul de receptie Lauda taranului roman.Asadar, autorul lui Ion si al Rascoalei, al atator nuvele cu subiecte rus­tice, nu-si dezminte principala preocupare tematica; provenit dintr-o fa­milie cu radacini adanci in lumea taranimii ardelene romane, ii in­chi­na intaiul discurs academic cu evlavie. insa, totodata, romanul Aman­doi, prin contrast, e din mediul urban de provincie, nu atat un roman cu tematica sociala – cum isi obisnuise cititorii –, ci politist cu pro­fun­zimi abisal-instinctuale, luandu-i pe neasteptate pe criticii literari ai timpului.Este ultimul sau roman, ultimul cantec epic de lebada.
3.
Subiectul romanului Amandoi e departe de a fi alambicat, cu cautari absconse, cum arata tesatura romanelor politiste de gen.in fond, personajul principal – Solomia Ionescu – este cea in jurul ca­reia graviteaza actiunea centrala, dar si celelalte actiuni colaterale.Este fiica Ioanei si a lui Ilie Motroc, sora lui Eremia si a Domnicai Mo­troc din satul Valea Ursului, din aceeasi localitate cu Vasilica Da­ni­loiu, care „a luat-o de la varsta de cincisprezece ani, a crescut-o si a ti­nu­t-o in casa, nu ca pe o servitoare ce era, ci ca pe un copil al ei cu care se intelegea de altfel mai bine decat cu propria ei fata...“ Portretul pe care i-l face romancierul acestei Solomii este plin de gratie: „Ochii ei mari, al­bastri, cu luciri aproape violete, pastrau o expresie blanda, catifelata, invaluitoare. Dealtminteri, intreaga-i faptura era plapanda si fina, incat nimeni n-ar fi spus ca e taranca. Potrivit de inalta, mladioasa si cu mers de porumbita, bratele si mainile delicate, obrajii putin palizi, buzele me­reu umede, avea totusi o infatisare melancolica, parca in suflet ar fi pur­tat numai tristete. Cand zambea, se lumina ca o madona, dar in vre­mea din urma, tot mai rar.“ in realizarea portretului ei, romancierul ii adauga meandre afective: „Solomia era o fire mai intortocheata. D-na Daniloiu se enerva de mai multe ori ca nu putea urmari serpuirea su­fle­tu­lui ­ei. Fata totdeauna rezerva cate o surpriza, dar nu rezultata din gan­­duri mincinoase. [...] Prefera si primea sa fie certata, chiar ocarata de­cat sa incerce a-si ascunde greseala prin tertipuri sau sa se fereasca a o ispasi.“Solomia creste si, pe nesimtite, la 18 ani se indragosteste de Ale­xan­dru Ionescu, zis si Lixandru, sofer la sucursala Bancii Marmorosch-Blank, care ramane somer si, in loc sa plece la Bucuresti, unde gasea un post si­gur, preferase sa ramana in Pitesti, sa lucreze ici-colo, pe apucate, nu­mai sa fie impreuna cu Solomia. Raceste, nu se ingrijeste si se im­bolnaveste grav de plamani. Medicul i-a recomandat un regim naturist, in loc de me­dicamente, sa mearga la tara. Solomia il ia cu acceptul lui si-l duce acasa, la parinti, in sat, nu inainte de a se casatori: „sa nu zica oamenii ca Solomia isi aduce ibovnicul acasa, ci barbatul legiuit“. Dar linistea, ae­rul curat si chiar medicamentele nu-i folosesc, in schimb, faptul ca n-a parasit-o, ca s-a casatorit cu ea, a legat-o de el pana la crima. Pentru pla­ta doctorului, a medicamentelor, a „razelor“, dupa ce cheltuise pro­prii­le economii ce le facuse la d-na Vasilica Daniloiu din simbrie, si-a ama­ne­tat salba de aur pentru cinci sute de lei.Amanetarea salbei de aur o facuse Mitei Daniloiu, sotia lui Ila­rie Da­ni­loiu, fiul lui Danilef si fratele cel mare al lui Spiru (sotul Va­si­li­cai, in casa carora traieste Solomia) si al Aretiei Delulescu – casatorita cu Pas­cal Delulescu, grefier. Mita era cu cinci ani mai tanara decat sotul ei Ila­rie, dar la fel de zgarcita, gatind si spaland singura, desi erau pu­trezi de bogati. Ilarie Daniloiu, bulgar la origine prin parinti, mare ne­gus­tor, fost ajutor de primar, fost senator liberal, a devenit zgarcit la ba­tra­nete: „Daca ar fi putut, nici pe mancare n-ar mai fi cheltuit, ca sa puie golo­ganii la pastrare. [...] cu cat se imbogatea, cu atat isi reducea man­carea. [...] De zgarcenie, cumpara paine veche, pentru ca e mai ief­ti­na, iar car­ne o singura data pe saptamana, din ramasitele macelarilor, cu jumatate de pret. [...] Asa a ajuns fostul senator batjocura si rasul zar­za­vagiilor, iar, de alta parte, din pricina asta, s-au nascut legendele de­spre banetul ce l-ar avea ascuns cine stie unde.“ Daca el se retrasese din afaceri si politica, Mita, sotia sa, cu cinci ani mai tanara, continua sa dea bani cu camata, pe gaj de bijuterii, cu gandul ascuns sa nu le mai res­ti­tu­ie. De aceea, cand Solomia i-a cerut salba, propunandu-i unul din ba­nii salbei de aur contra imprumut si dobanda, Mita a repezit-o: „Asa? stri­ga dum­neaei manioasa. De-astea imi esti, va sa zica?... Sa iesi afara, hoa­to!... Afa­ra!“ Din asta i s-a tras moartea nu numai ei, ci si sotului ei, la amandoi.Cum scopul vietii Solomiei devenise Lixandru care, ramas somer, n-a vrut sa plece la Bucuresti „fara Solomia, iar pe ea nu putea s-o ia, fiindca n-ar fi avut cu ce s-o tie... Asta a fost intorsatura vietii. il iubise si pana atunci, cum poate sa iubeasca o fata de optsprezece ani, dar pe urma, dupa ce a vazut ca Lixandru nu se desparte de ea nici de dragul vii­to­ru­lui sau, iubirea ei s-a transformat intr-un amestec straniu de devo­ta­ment, spirit de jertfa si admiratie oarba, care, framantat cu senzualismul ei primitiv si sfios, a pus stapanire pe insasi radacinile fiintei ei.“ Acestea de­vin prezumtiile pentru manifestarile ei ulterioare si, indeosebi, cele ne­cugetate de dupa intoarcerea lui Lixandru de la maica-sa, de la tara, mai bolnav decat plecase: „Sambata, dis-de-dimineata, a venit maica-mea de la tara si a dus cu ea in caruta pe Lixandru, sa-l mai aratam la dof­tor, sa-l bage iar la raze, ca nu mai putea de boala, parca tragea sa-si dea sufletul. [...] Cum eram de amarata cu bietul Lixandru, gata sa moa­ra daca nu l-oi duce la raze, m-am gandit sa ma mai duc la cucoana Mita, sa-i cad in genunchi si sa-i sarut mainile, ca sa-mi imprumute cinci sute, ori daca nu vrea, sa-si opreasca un banut de aur pentru datorie si sa-mi dea salba inapoi ca sa o amanetez undeva, ori sa vand inca un gal­ben si sa fac rost de plata doftorului si a farmaciei...“ Daduse de in­da­rat­nicia ­lacomiei Mitei, care i-a provocat Solomiei pornirea ucigasa.Aurel Dolga, judecatorul de instructie, ardelean transferat de la Fa­ga­ras la Pitesti, figura severa si gata sa iasa in evidenta cu ceva ne­mai­po­me­nit, instrumenteaza cazul ca in romanele politiste care ii acaparase fan­tezia din anii de liceu. il aresteaza pe Mihai Ciufu si gata sa faca acelasi lucru cu Spiru Daniloiu, Romulus Dedulescu si Dica Secuianu, pe care ii jigneste in timpul interogatoriilor, ignorand sugestiile pro­fe­sio­niste ale procurorului Nagel si politaiului Ploscaru. Marturisirea So­lo­miei ii intrerupe ca un vifor schemele fanteziste construite ca niste cas­te­le din carti de joc din cartile politiste. O intreaba surprins pe ucigasa: „Va sa zica, ai vrut cu orice pret s-o omori?“ Aceasta ii raspunde, inca aba­tuta de moartea recenta a lui Lixandru – centrul ei vital: „Nu stiu ce-am vrut... Eram asa de amarata de parca nici nu-mi dadeam seama ce faceam...“Finalul romanului este brusc ca intr-o piesa de teatru, cand cade cortina la fel de brusc, pentru a-i lasa pe spectatori cu rasuflarea taiata.Arestata, Solomia se sinucide cu un ac de par in celula. Ca o oaza de inocenta, dar si de prostatie, este atitudinea Vasilicai Da­niloiu la aflarea vestii ca Solomia este faptasa: „Vai de mine, Solomie fata, doar n-ai facut tu nelegiuirea asta? Nu, nu! Dar te-ai zapacit de tot cu intamplarile astea si cu moartea baiatului...“ Ba, intrigata ca sotul ei, Spi­ru Daniloiu, nu-i ia apararea Solomiei, acuzata pe nedrept de asa­si­na­rea Mitei si a lui Ilarie Daniloiu, nu-si revine in fire nici cand acesta o admonesteaza sever: „Mai taci din gura, Vasilico, ca ma scoti din fire!... Nu-i destul ca ma tarasti pe-aici de rasul magistratilor?... Ce vrei sa-i faca? Sa-i dea medalie ca a omorat pe frate-meu si pe Mita?“Actiunea romanului, inceputa in casa lui Spiru, unde Solomia era ser­vitoare, cu o intrebare a acestuia, se incheie in inchisoare, unde ser­vi­toarea-ucigasa s-a sinucis, spre stupefactia membrilor corpului de an­che­ta, pe vorbele politaiului, printre care dominante raman... „pro­vin­den­ta divina acorda concursul ei justitiei...“
4.
in marea lor majoritate entuziasmati la lectura cartii, cronicarii lite­rari care au trecut in revista cu atentia cuvenita furnicarul lumii pro­vin­cia­le, au decis la prima vedere fiecare dupa temperament si stil:- Mihail Sebastian (cronica literara in „Munca si voie buna“, II, 7, 1 apri­lie 1940, p. 9): „Dar din aceasta lume exact vazuta, pierduta in ce­nu­siul ei mohorat, se desprinde figura Solomiei, patetica in simplitatea si adancimea tragica de simtire, pe care cuvintele ei simple nu ajung sa le exprime, doar soarta ei le implineste. Prin aceasta Solomie, cartea d-lui Rebreanu se leaga de tot ce este mai puternic in opera d-sale.“- Perpessicius (mentiuni critice in „Romania“, III, 682, 22 aprilie 1940, p. 4): „Patetica confesiune a Solomiei abate romanul si, odata cu el, si interesul cetitorului, din albia lui senzationala in matca unei dra­me omenesti, cu atat mai zguduitoare, cu cat e mai simpla si cu cat mai multe au fost complicatiile ceasului rau care au prezidat napasta. Ca si judecatorul de instructie, cetitorul se lasa furat de povestirea Solomiei, sub­jugat, convins.“- Pompiliu Constantinescu (dare de seama in „Revista Fundatiilor Re­gale“, VII, 6, 1 iunie 1940, p. 768, 775): „O figura ca Solomia, din ul­ti­mul sau roman, este de o adancime, de o poezie primitiva si de un mis­ter de rara originalitate; din acte reflexe creeaza un suflet enigmatic, din pasiune comprimata si un simbol al destinului tragic omenesc, prin tipul unei modeste si simple servitoare de la tara.“- Constantin Fantaneru (cronica literara in „Universul literar“, XLIX, 24, 8 iunie 1940, p. 2): „D-l Liviu Rebreanu isi rotunjeste gandirea nu folosind un crestinism teologic, spre a inchega teoretic o formula de mangaiere, ci smulgand din fiinta personagiilor sale exclamatii care par a contine esenta: sentimentul nimicniciei omenesti, atotputernicia du­re­rii, smerenia sub povara pacatului.“Literatorii perioadei proletcultiste au preluat negatia lui G. Cali­nes­cu din Istoria sa (1941, p. 653), transferata si in Compendiu (1968, p. 287): „Amandoi, istoria politista a unei servitoare criminale, [...] de un interes artistic minim“, si au marsat pe ea, ca e roman politist esuat, cu deznodamantul surprinzator obtinut printr-o poveste neverosimila (Ov. S. Crohmalniceanu, in „Viata romaneasca“, VI, 11, noiembrie 1953, text re­produs si ca prefata la Rascoala – 1953, si ca micromonografie – 1954); ca e roman politist gratuit, rezultat al unei oboseli si dezorientari in cre­a­tie (Al. Piru, in prefata de la Opere, vol. I, 1962, reprodusa si in mi­cro­mo­nografie – 1965); ca „indemanarea constructorului e tot asa de vadi­ta in romanul Amandoi, ca in oricare dintre creatiile majore, dar e nu­mai indemanare, nimic mai mult, si lasa sa se vada, prin amanuntirea in­genioasa a substantei prea firave, distanta de altitudine ce separa ca­po­dopera grava de exercitiul privat virtuozitatii.“ (Lucian Raicu, Liviu Rebreanu, eseu, 1969, p. 283)Mai profund in analiza literara a romanului Amandoi, inca din anul apa­ritiei, Vladimir Streinu („Timpul“, IV, 1051, 5 aprilie 1940, p. 2; „Re­vista Fundatiile Regale“, VII, 5 mai 1940, p. 379-390; Pagini de critica li­terara, II, 1968, p. 175-188, de fiecare data cu unele amendamente) con­­sidera ca prin aceasta scriere s-a indreptat „catre satira romanului po­li­tist“ si ca, daca, dupa obiectivitatea-metoda a lui Dostoievski si, res­pec­tiv, Stendhal, personajele lor sunt de tip dostoievskian si stendhalian, dupa obiectivitatea-natura, specifica lui Tolstoi si, respectiv, Balzac, pen­tru ca la ei nu intalnim personaje-suma, care sa-i reprezinte pe scriitori, ci societatea, personajele lui Liviu Rebreanu se incadreaza in categoria ul­tima: personajele sale sunt de dimensiuni tolstoiene/balzaciene.Toate bune si frumoase pana aici. Se remarca trei grupuri de opinii, insa nici una nu pune romanul in ecuatia „paradoxului organic“, a me­ca­nismului tragicului clasic de tip elin: unitate cosmica-sociala-indi­vi­dua­la (Hybris) prin restaurarea Kosmos-ului ca ordine legiferata de polis (Mircea Muthu, Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului, Cluj, 1993, p. 81). Mircea Muthu nu este preocupat, in cartea sa, de des­ci­fra­rea enigmei literare pusa in scena de Liviu Rebreanu in Amandoi, care nu constituie doar aspectul politist al etajarii actiunilor declansate de un dublu asasinat si o sinucidere.Solomia – fata de la tara, cu suflet pur dedicat unei dragoste de su­pre­ma intelegere – poarta nume calendaristic dedus din Solomon (ara­meic „Cel pasnic, Pace, imparatia pacii, Linistit“), numele regelui biblic (sec. X i.Ch.), dar si erou al povestilor folclorice din Orient. La noi, in mi­tologia romaneasca, solomonarii sunt succesorii intelepciunii si ai in­su­sirilor vrajitoresti/samanice ale regelui Solomon. Principala lor func­tie era meteorologica (Ivan Evseev, Dictionar de magie, demonologie si mitologie romaneasca, Editura Amarcod, Timisoara, 1997, p. 430-432). Al­terarea crestina a mitului solomonarului consta, fie in transformarea dai­monului (cel care face bine oamenilor) in demon (autorul raului), fie in transfigurarea in Santilie (aducatorul norilor si ploilor), aflat in subordinea Bunului Dumnezeu (Romulus Vulcanescu, Mitologie roma­na, Editura Academiei R.S. Romania, 1985, p. 421b-426).Din arhiva Liviu Rebreanu nu reiese ca romancierul a incercat cel pu­tin o atare alternativa, cand a ales ca nume al eroinei sale Solomia, cu cir­culatie larga in documentele istorice medievale romane (N. A. Con­s­tan­­tinescu, Dictionar onomastic romanesc, Editura Academiei R.P. Ro­ma­ne, 1963, p. 150).insa, daca ar fi sa largim aria de analiza literara dincolo de o in­ter­pre­tare la obiect, Solomia Ionescu, la inceput daimon, a cazut in pacat de moarte ucigand (Noul Testament, Rom. I, 29-30; Ioan 5,16), care ex­clu­de mantuirea, devenind demon. Uciderea de oameni sta, in cre­s­ti­nism, in rand cu: pizma, invidia, vrajmasia si ura.Romanul Amandoi constituie, cronologic vorbind, ultima creatie ro­ma­nesca a lui Liviu Rebreanu, intregind, in numar de noua, tot atatea tehnici, tematici si stiluri literare in epica sa.in pofida unei activitati pusa in slujba societatii, fie prin scris, fie prin fapta, denigratorii lui Liviu Rebreanu au aparut si in postumitate. Ast­fel, la cateva zile de dupa inmormantarea romancierului, au scris ma­litios: Tudor Arghezi, Ion Caraion, N. Carandino, Miron Radu Pa­ras­chivescu, Vladimir Streinu.Dar opera lui Liviu Rebreanu isi duce triumfal existenta, netinand seama de osificarile de gand ale unor pseudo-critici. Noile generatii de cititori absorb avizi marile creatii ale lui Liviu Rebreanu.Mircea Colosenco


Carti similare cu Amandoi

Teatru

Teatru

de Ion Luca Caragiale

mai mult



Scrie recenzie

Convinge-ti prietenii ca aceasta carte merita citita. Logheaza-te pentru a scrie o recenzie.

Comenteaza
















Taguri


Poll

Votati cartea lunii!








Membrii care au citit cartea

laura_miinea
Recenzii: 0
Carti citite: 48

andreeatoma
Recenzii: 56
Carti citite: 140

ogogioiu
Recenzii: 0
Carti citite: 83