Acest episod din Jurnal de librar ar putea purta cu succes subtitlul de

ARUNCAREA

Chiar în ziua în care Anna, colega mea, îmi spunea cu mulțumire despre avantajele culturale și deștepte ale meseriei de librar, Universul a simțit că era nevoie să-mi alimenteze suspiciunile legate de adevărul respectivei afirmații.

Anna zicea că da, în general oamenii te tratează nasol de parcă te-ai face vinovat de ceva că stai printre cărți, gata să-i ajuți cu cartea cu coperta galbenă sau altceva, dar că uneori, rar de tot – dar tocmai de asta minunat – vine câte un om al cărui suflet-pereche intelectual simți că ești.

Iar argumentul meu a fost mereu acela că nu, ăsta e bonusul. Rar, primești câte o acadea în formă de om deștept care te tratează ca pe un egal,  cu care discuți, care mai e și politicos. Și altele. Dar realitatea ta de librar, zi de zi, e aceea cu oameni cu dispoziție zero pentru tot ce-i în jur, care mormăie niște silabe și în timpul ăsta își scrollează aifonu’, care vorbește un pic mai tare și mai clar, dar cu toată scârba și sila din lume atunci când îi rogi să-ți acorde atenție măcar 10 secunde, până îți explică ce vrea, dacă tot a venit la librărie și – la naiba! – vrea ceva de la tine.

– Bună! Mrklnsfgdvbknfbnnngîngî…

(aruncă telefonul pe tejghea, îi văd facebook-ul derulându-se în fața ochilor atââât de plictisiți)

– Vreau sșdfțgșkerghngîngî…

– Poftim?

(nu schițează nici măcar un gest; dacă n-ar fi deschis gura de la început, ar fi putut să semene cu un bărbat ok: îmbrăcat elegant, înalt, slăbuț și ne-urât)

– slkdshfdfgerilufhlngîngî…

(să vezi, librarul se enervează)

– Vă rog tare mult, se poate să vorbiți mai tare, mai clar și să mă băgați în seamă câteva secunde, până aflați ce doriți să știți?

(ridică ochii din telefon, degetul tot trage de ecran să-i actualizeze informații, dar privirea e tot aia, goală ca aceea pe care mi-am imaginat că o au Churchill și Gage după ce se întorc din Cimitirul Animalelor)

De aici, povestea nu mai e spectaculoasă. Voia ceva de Coelho, a primit. Timp de niște secunde bune am crezut că a uitat să plătească, așa pierdut era. Și nu, nu părea că are vreo problemă, că așteaptă o rezolvare, că vrea să afle primul o informație care nu mai apărea. Pur și simplu, sufletul i se înfipsese-n telefonul ăla care nu-l mai lăsa să-și vadă de viață. Da, deci tot un fel de zombie, deși eu sunt pro-tehnologie și mă simt nasol să dau vina pe ea pentru catârul sus-menționat.

Pe de altă parte, ziua a continuat la fel. O babă (deși nu avea mai mult de 45-50 de ani, dar babă a dracului până-n ficați, pot să jur), a făcut scandal când a descoperit că:

– De ce aveți aia și aia pe site, dacă aici nu le găsesc?

Doamne-isuse-cristoase, cum să explici pentru a 17-a oară pe ziua aia că librăria fizică e una, iar librăria online e cam alta?

– Nu mă interesează. Ce reclamă vă faceți dacă nu aveți ce spuneți că aveți?

– Doamnă, din nou. Gândiți-vă la cele două ca la două librării cu totul diferite. Da, cele mai multe articole coincid, dar niciodată nu se poate pune semnul egal între cele două. Site-ul spune că are aia și aia, noi n-am zis, da?

În fine, nu e bine nici că mai sunt două exemplare dintr-o carte, iar unul nu e în țiplă. Ah, cum poate trece ea peste tragedia asta, cum să cumpere numai unul, dacă celălalt nu-i convine, cum să nu fie babă a dracului până la final?

– Ce mă interesează că nu mai aveți? Eu vreau altul, fără țiplă nu iau.

– Păi să nu luați dacă nu vreți, nu am de unde să scot un alt exemplar. Două sunt, două vă punem la dispoziție, alegeți și cumpărați ce vi se pare ok.

Am lăsat-o să facă vraiște-n rafturi, să aducă Iadul după ea, să se simtă ca acasă. La plecare a simțit nevoia să ia cărțile (pe care nu le voia), să le aducă până la casă, de unde să le arunce spre noi, librarii tâmpiți care măcar într-un univers paralel sper că au voie să o bată. Nu vă spun ce i-am zis, nu mai e important, dar sper ca fiecare zi de-a ei pe Terra să fie presărată cu momente din astea, când să se simtă neputincioasă, să fie umilită pentru ceva ce nu ține de ea, să se simtă, de fapt, ca un căcat ce este. Iar ca ea… da, sunt mulți. Anna nu m-a convins. Majoritatea aruncă lucruri atunci când nu le convine ceva banal, unii își aruncă telefonul la întâmplare, numai să prindă un loc bun de scrollat. Copiii aruncă hârtii în librărie și – de la un vechi loc de muncă asemănător – lipesc mulți muci pe cărți.

Fiecare din cele două persoanaje a fost și bad, și ugly (la mațe, evident – hm, stai! Sunt din Moldova, acolo unde „al dracului la mațe” e un fel de „urât la suflet” sau whatever). Și eu chiar am fost, măcar de data asta, THE damn GOOD.

Sursă foto

#jurnal de librar #librar de mall #paulo coelho #The Bad #The Good #The Ugly