Salut!

Sunt eu, vânzătoarea de cărți.

Cea căreia îi spui „Eminescu” pe litere când îți trebuie poeziile lui, dar și cea în fața căreia te simți jignit că te întreabă de două ori numele vreunui obscur de la ceva editură a sufletului și nemuririi poneilor virgini și cu pierce în coadă.

Cea la care cotcodăcești senin că tu, când îți cumperi ceas de platină de pe Germania și de pe Italia, primești pungă gratis în care să-ți cari ceasul până acasă; și apăi cum să nu fie la fel când vorbim de cărți? Sau de orice altceva? Că tu meriți să suporte cineva cheltuielile pentru niște plastic în care să omori treptat planeta că nu ești în stare să-ți pui Fluturi în poșetă și să-i cari așa. Că doar așa e și când te duci la supermarket să-ți iei salam și 3 în 1, sare cineva să-ți arunce pungi gratis, nu?

Deci da, sunt eu, vânzătoarea de cărți, și azi urăsc mai mult ca ieri (și posibil, dar nu sigur, mai puțin ca mâine) oamenii care-s suspicioși mereu. Asta poate și pentru că a fost o săptămână nebună, în care parcă s-au înghesuit toți defecții.

Vine flăcăul spre casa unde mă aflu, vorbind deja cu un alt flăcău care, mno, a avut norocul de a intra în librărie înaintea altora care erau, probabil, la fel de dornici de a afla despre cărți și autori. Deci librarul vorbea deja cu un om, în vreme ce omul 2 începuse să mârâie că nu vreau să-l bag în seamă. În momente din acestea, bunule domn, ți-aș trece cu buldozerul peste față. Ai răbdare, dă-o dracului de treabă! Să mai spun și că așteptarea omului 2 a fost undeva între 25 și 35 de secunde?

Când îl „bag în seamă”, zice (la fel ca majoritatea, fără urări de zi bună sau un salut, oricare).

– Cartea cunoașterii.

– Ăsta e titlul?

– D-apăi?!

– Ok, presupun că da. Caut imediat, că nu-mi spune nimic titlul.

Caut.

– Nu avem nimic cu titlul ăsta. Sigur ăsta e?

– Care altul să fie? Păi de un’ să știu eu?

Nu merită osteneala. Întreb editura, nu știe, pleacă și nu mulțumește, clasic.

Iese și se întâlnește cu blonda sexy, care-l întreabă:

– Ai luat?

– Zice că n-are, dar du-te tu și întreabă.

Meanwhile, eu mă pregăteam să înalț o rugă universului, să nu mă lase să fac ceea ce-mi doresc de ceva vreme, de fapt, și anume să pot contribui la vătămarea fizică a unui cretin. Intră muierea omului:

– Cartea cunoașterii. Aveți așa carte?

– După cum i-am spus și domnului de mai devreme, nu!!!

– Ah, cum să nu fie?

– De unde să știu eu un motiv suficient de bun? Pur și simplu nu este.

Își butonează telefonul. Rânjește:

– De fapt, e „Piramida cunoașterii”. Aveți?

– Așa mai vorbim. Nu. Nu avem. Ce editură e?

Nu mai știu ce a zis, dar era ceva ce semăna a Editura-pentru-dureri-feroce-la-suflet-și-alte-zone-amin!

– Îmi pare rău, nu colaborăm cu editura asta. Deci avem și motivul. De asta nu avem cartea de care întrebați.

Nu pare să-i pese foarte mult, căci are alt motiv de atac. Vine mai aproape și pare gata să-mi dea un cap în gură sau măcar mită, să mă convingă s-o ajut. E familie de basarabeni, dar asta nu era relevant până acum (dar da, povestea asta se poate citi cu accent, iese mai fidelă adevărului).

– Auzi? Păi și de unde luăm?

– Nu știu.

– De ce? Cum să nu știi? Îi o carte, nouă ne trebuie, hai, te rugăm frumos. Vreo bibliotecă pe-aici, prin panarama asta, găsim?

– În mall, nu, nu este nicio bibliotecă. Și nu știu de unde să luați cartea pentru că eu lucrez aici, nu în alte libării. Dar sunt destul de sigură că nu veți găsi în multe locuri editura respectivă.

Pleacă, nu salută, își trage de mână copilul la care aproape că țipă: „lasă jucăria, lasă jucăria că te pocnește tanti, ascultă la mine, Tatiana, te pocnesc eu dacă nu, te spun lu’ tăticu’!”

Then I googled it și se pare că editura nu avea nicicum denumirea aia kilometrică, dar meh, dacă blonda așa știa că se numește…

Și tot așa, zi după zi, cu unul mai agresiv decât altul, uneori zbierând că de ce să dea doi bani pe pungă, mai bine să-i dau eu punguță cu doi bani, dacă am. Ha. Ha ha, nu m-am distrat.

Uneori , ca ieri, femeia trimițându-și masculul să întrebe și el de cartea cu vulturi, după ce femeia stătuse în mijlocul librăriei, strigând după ajutor. M-am gândit că pățise ceva, m-am dus, dar nu, voia doar:

– Ajutor să găsesc o carte!

N-am avut alt gând decât acela de a-i înfige o șurubelniță ruginită în ureche, pentru că, vaca pământului, treci pe lângă mine, nu saluți, nu mă întrebi ce vrei, dar te duci 5 pași mai încolo și țipi. Mu!

Spune titlul, mă duc la calculator să verific – altă obscuritate – mă întorc și îi spun:

– Nu, nu este. Nici nu am avut-o vreodată.

– Aha, deci nu este?

– Nu este.

Bun, dă să plece, dar atunci intră masculul ei după ea în librărie. Eu mă retrag, ei vorbesc un minut, apoi vine el spre mine, întrebând de cartea cu vulturii afurisiți.

– M-a întrebat, acum un minut, și doamna cu care sunteți. I-am spus de două ori că NU ESTE cartea respectivă.

Rânjește, prea puțin jenat, căci se vede că ea l-a trimis și că, dacă nu se supune, masculul nu mai pupă lucruri esențiale pe acasă. Cum ar fi mâncare sau televizor, mă gândesc.

– Păi daaa, dar n-a înțeles soția.

– Eu vorbesc destul de tare, tocmai pentru a nu risca așa ceva. În plus, a auzit, a înțeles și a repetat și dânsa că „nu este”, deci nu văd cum NU a înțeles un NU.

S-a îndepărtat și el, jumătate din explozia mea minusculă cu ură s-a dus în gol, la fel și Cristoșii și ce am mai găsit în vocabularul meu de vânzătoare redusă care nemulțumește oameni și nu slăbește 10 kile pentru a le face ș-un dans în poală drept mulțumire pentru faptul că omul cumpără un pix de 3 lei.

În concluzie, nu am o concluzie, pentru că lucrul ăsta nu se va termina vreodată. Nu se va opri niciodată episodul ăsta pus pe repeat, în care oamenii vor să se asigure că nu îi minți, de parcă asta înseamnă comerțul, să ascunzi ce ai și să refuzi să dai contra-cost. De parcă, dacă te roagă cu ochii de milog și mai stă 2 minute să se uite la tine după ce îi spui că nu ai și n-ai avut vreodată, scoți de undeva „jumătate de farfurie, pentru cei care-s la dietă. Da, chiar e o farfurie tăiată-n două, am zis că sigur la librărie găsesc!”

P.S.: Că-n introducere ziceam de poeziile lui Eminescu, mi-am adus aminte. Când îmi ceri poeziile lui Eminescu și eu te întreb ce variantă preferi, una hardcover pentru cadou sau una micuță, la 5 lei, pentru ceva temă la școală a copilului, nu-mi răspunde, pentru numele lui Buddha, cu:

 – Auziți? Mie să-mi dați varianta aia bună, cu poeziile lui, nuuu cu coperta nu-știu-cum. Ălea bune îmi trebuie mie, nu mă fraieriți pe mine!

#club de carte #jurnal de librar #librar de mall #serial readers