Sau bibliotecă.

Chiar nu contează, important este să lăsați arta, cultura și informația să ajungă la urmașii noștri, cei care în curând vor ajunge să decidă ce fel de și dacă primim vreo pensie, ce se întâmplă cu noi când ne vom dovedi inutili și nesustenabili, când poate vor lua în calcul varianta ca, la 60 de ani de umbrit pământul, individul trebuie să pășească în gol de pe o stâncă măricică.

Mi s-a întâmplat să văd, destul de des la un moment dat, o mamă în vârstă, îmbrăcată creștinește, care ducea de mână un copil cam mare pentru a mai fi ținut așa cu grijă, el încercând să scape de ea fie și pentru puțin. A încercat să o convingă să-i cumpere ceva, ba pentru vârsta lui, ba nu neapărat, cărți colorate, de știință, de curiozități, iar ea s-a arătat neînduplecată, spunând mereu:

– E păcat, nu putem. Ne vede Domnul. Ce-ți trebuie ție așa ceva, nu ai Biblia acasă?

– Da, mămico, dar măcar asta. Sau asta. Doar una. Uite ce scrie aici, știai că țestoa… țestoasee… le trăiesc mult timp? Ce sunt țestoaaa-sele, mămică?

– Nu-s nimic, hai să mergem, nu avem ce să găsim aici.

– Dar uite, măcar asta. Crezi că Domnul Isus se supără dacă-mi iei doar asta? Nu mai cer nimic niciodată, doar asta.

Și-n momentele acestea îmi vine să apăs butonul de resetare a lumii, să fac cumva să repar tot ce e atât de stricat. Și de trist. Dar nu am cum, iar asta mă întristează și mai tare, pentru că acel copil se va întoarce acasă, va sta în genunchi și se va ruga să fie iertat pentru că a îndrăznit să-și dorească o carte; probabil nu va merge decât la liceu, chiar dacă ar fi capabil de mai mult, căci Isus n-a făcut facultate. Și va ajunge în ziua în care se va însura fără să știe exact cum îi apar copiii pe lume, iar în altă zi va fi prea bătrân și trist și resemnat pentru a nu le spune și el, la rândul lui, aceleași lucruri celor care, măcar în primii 10-15 ani de viață, îl vor privi cu supunere și teamă, dar fără a-l înțelege pe deplin.

Of, dar să nu mă leg de religie. Sunt și alte motive pentru care un copil are sau nu are voie să citească, lucru hotărât cu mutra încruntată răutăcios, așa cum îi stă bine unui părinte-judecător care are drept de viață și de moarte asupra celor din familie.

Rar folosesc cuvântul „normal”, căci e un cuvânt odios, cu mare putere de sfârtecare, ca să nu zic „cu tăiș”. E aberant să zici despre ceva că e normal, stabilind astfel limite între ceea ce accepți și ce înțelegi și ceea ce nu pricepi, deci ceea ce devine „anormal” sau mai puțin normal pentru tine. Însă, dacă e să mă gândesc la un context în care „normal” nu are sens care să mă scoată din sărite, atunci acela e legat de educație și informație: nimic nu mi se pare mai normal decât nevoie de a afla, de a explora, de a cunoaște. Iar îngrădirea, sub orice formă, a accesului la informație este ANORMALĂ.

Nu știu, n-am copii, nu vreau copii, nu știu nimic despre ei, iar relaționarea mea cu oamenii sub 15 ani este zero absolut. N-am fost făcută pentru asta. Nu știu și nu vă spun cum să vă creșteți copiii, mi se par odioase majoritatea cărților și articolelor care abordează teme de „fă-l să facă supercaca la oliță în 2 minute”, „parenting ultracondiționat”, „lacrimi, muci și crize de furie”, toate bazate pe aproximări, încadrări în, statistici de n feluri. Deși sunt convinsă că, de voi ajunge să procreez, voi prefera și eu să aleg cărți care să-mi explice propriul urmaș, pe baza unor criterii bine stabilite și a unor parametri, asta în loc să am răbdarea ori skill-urile necesare pentru a-l descoperi eu. Că timpul nu stă pe loc până deduc eu posibile cauze pentru urletele variate, îmi imaginez.

Atât de des aud „taci, nu-ți iau nimic!” în librărie încât mi se strânge stomacul când mă gândesc la sărăcia care, poate, împinge părintele să aleagă mâncare și nu carte, achitarea chiriei și nu creioane colorate. Însă de cele mai multe ori e falsă impresie și ajung să-mi regret rapid pornirea umană, căci imediat mi se demonstrează că nu banii sunt o problemă.

Pur și simplu, tu vrei să citești? Dar ce, ești „om mare” să ai preferințe și dorințe și vrei să ajungi ca ciudatul ăla de la 3, copilul lui tanti Maricica, ăla care stă numai cu cartea-n mână și-ți poate spune pe de rost capitale și domnitori și tabla înmulțirii, chiar dacă are doar 5 ani?!?

Ori poate că banii sunt, de fapt, problema, dar totul ajunge să fie și despre prioritizare:

Femeie blondă, tânără, sexy, iese din magazinul cu produse pentru păr; de mâna ei, fetiță de 4-5 ani, ca un îngeraş, care şopteşte ceva mamei, iar ea îi răspunde:
– Da, băi, da, mami, da, da. Dar înțelege dracului că nu mai are mami bani de dat şi pe cărți.

Acum vreun an, când lucram la o altă librărie, un copil dolofan – dar care avea, cred, vreo 13-14 ani, a venit la casă cu o carte de Cărtărescu. M-a întrebat, timid:

– Pot să o cumpăr?

N-am avut nici măcar o umbră de motiv pentru a-i spune că nu. La 10 minute după ce a plecat, fericit și răsfoind deja cartea, o mamă extra-machiată a intrat urlând, cu fălcile izbindu-se de pereți, că să nu cred că-mi pot permite să-i vând tâmpenii copilului ei, că ea îl detestă pe ăăă…ăăla, Cărtărescu, de parcă pronunțarea numelui scriitorului care mie mi se pare genial o putea umple de ceva ce ea n-avea, și poate că n-avea nici nevoie.

– Lasă, tu, că mă întorc eu cu opeceul, dacă nu-i dai banii înapoi. El să citească ce zic eu, că-s mămica lui, nu ce îi dai tu.

A plecat mângâindu-l protector, de parcă salvase din gura vreunui monstru dătător de minte, privindu-mă cu ura pe care i-o arăți unui necunoscut care nu-și dă gluga de pe ochi cât încearcă să-ți pipăie cățelul în parc.

Lăsând deoparte acuratețea faptelor și cine a dat cui – și mai ales cum – cartea respectivă, tristețea cea mare e că părinții decid ce și cum și cât dau voie copiilor.

Ia două cutii de bomboane, mami, să mori tânăr, după ce faci diabet la majorat și-ți crapă inima la 20, când o să vrei să alergi, căci te vei simți complexat și-ți va fi tot mai greu să-ți legi singur șireturile, colăceii nu te vor lăsa să te apleci aproape deloc, te vei sufoca în propria burtoacă, dar de citit să citești numai Păunescu (om adevărat și desăvârșit, să citez tot din perioada de mai demult a librăritului meu), nimic din ce nu aprobă mămica, nimic din ce nu înțelege mămica, nimic din ce nu poate controla mămica între o vizionare de rereredifuzare din Numai iubirea și reluare din Noră pentru mama mă-sii.

#biblioteca #club de carte #jurnal de librar #librar de mall #librarie #serial readers