Ai scris foarte multe cărți până acum. Fanii tăi le-au citit pe toate sau aproape pe toate. Ceilalți au citit descrieri pe net sau sinopsisuri pe bloguri creștine obscure și te-au pus imediat la zid, fără drept de a contrazice. Într-o lume în care doar cei cu un test de inteligență luat ar avea drept de decizie în orice privință, ce s-ar întâmpla cu proștii, cei lipsiți de logică, de bun-simț?

Sigur că o astfel de lume ar fi mult mai bună, chiar dacă ne-ar lipsi probabil să râdem de proștii ăia înțepați, convinși că ei le știu pe toate. Dar, din păcate, e complet nerealistă imaginea asta… Dacă te uiți în jur, o să vezi că specimenele lipsite de logică, bun simț și personalitate se înmulțesc într-un ritm de neoprit; ele au instincte de conservare mai bune decât ale noastre, tocmai pentru că nu gândesc și nu au probleme existențiale. În timp ce noi ne luptăm cu întrebări despre rostul nostru pe lume, arderi interioare care ne duc în pragul depresiei și așa mai departe, avem îndoieli, ne cântărim opțiunile atunci când alegem ceva, ei se bat fericiți pe burtă, râgâie sarmale și țuică, se mai uită la o emisiune stupidă la televizor și mai plănuiesc vreo șase urmași, cărora să le ia alocația. Cred că oamenii inteligenți n-au nicio șansă, în România, să devină vreodată mai mulți și mai vizibili decât ei.

Eu mă uit de fiecare dată cu oroare când se apropie alegerile că apar o grămadă de hipsteri care zbiară că toată lumea trebuie să meargă la vot, că e dreptul democratic și bla, bla. Mi se pare atât de cinic și iresponsabil să-l îndemni pe Gicu să meargă să mai și voteze, după ce că e mult prea mult pentru el și că există, nu se poate descurca nici măcar cu asta; acel Gicu care își încasează pensia de handicapat, își ia votcă de toți banii, dă maneaua tare și iese în fața blocului, să comenteze „panaramele”. Sigur că astfel de ființe, când aleg ceva, orice, aleg în conformitate cu propriile lor criterii, cu lumea strâmbă pe care o filtrează creierul lor. Și uite așa ne învârtim într-un cerc care ne duce tot mai mult înapoi, din toate punctele de vedere. Cred că nu e corect să ne batem joc de ei și să-i încurajăm în ideea că pot avea opinii valide, pentru că îți trebuie creier ca să ai opinii valide.

Ai devenit foarte cunoscută nu doar prin fanii tăi, ci și (sau mai ales, aș zice eu) prin cei care te contestă. Și știm că stârnești controversă – de la hainele pe care le porți la scenele nebisericești pe care le scrii. Îți place asta, te-ar plictisi lipsa controverselor?

Nu-mi place neapărat, e drept că uneori mă amuză, dar mă și obosește de la un timp. Am zile când aproape că îi invidiez pe autorii ăia cu 20 de cititori, pentru că au o libertate totală, pe nimeni nu interesează ce fac, ce spun, ce poartă, ce beau, cu cine sunt în conflict, cu cine s-au pozat, cu cine au făcut sex. Pot să-și vadă de scris și atât.

În niciun caz nu m-ar plictisi lipsa controverselor, pentru că romanele mele sunt scrise în așa fel încât oricum nu cred că ar putea trece neobservate (sau neapreciate). Cei mai mulți dintre cei care le citesc nu o fac pentru că au auzit undeva că aș fi vampir, ci pentru că au dat pe net peste fragmente care le-au plăcut, sau prietenii lor le-au spus ce tari sunt și așa mai departe. În afară de asta, e un pic deranjant (bine, și comic în același timp) că respectivele „controverse” nici nu se referă propriu-zis la mine sau la cărțile mele, nu mă regăsesc în nimic de acolo. Oamenii care le răspândesc o dau în bară în cel mai caraghios mod cu putință. Mă certa unul că m-am inspirat din serialul Game of Thrones. Really? Îmi place serialul, îl urmăresc, dar ce-ar putea avea el în comun cu romanele mele?! Altul ne reproșa la grămadă (scriitoarelor din noul val) că scriem bătrânicios, prea conformist, cu exces de metafore, epitete, comparații, că suntem imposibil de citit, pentru că adormi cu volumul în brațe. Sigur că râzi când auzi așa ceva despre tine. Și te gândești cât adevăr stă în zicala cum că ar trebui să cunoști mai întâi foarte bine ceva ce vrei să combați, altfel te faci de râs.

Fiecare carte pe care o scrii aprinde tot mai mult spiritele. E ceva ce ți-ai propus sau asta vine natural, e cumva rezultatul pur al muncii tale de scriitor?

Nu mi-am propus deloc, la „Sânge satanic” a fost o uimire uriașă pentru mine când am văzut oameni șocați de titlu, imediat după apariția cărții. Nu mai stătusem niciodată printre oameni atât de închiși la minte și efectiv nu-mi imaginam că ei pot exista. Când am auzit și că există librării (!) care au scos cartea de pe raft din pricina titlului, mi-am dat seama că părți din România sunt încă în Evul Mediu. Și am mai înțeles că prostia întotdeauna se ia de mână cu ipocrizia. Pentru că, totuși, există și o carte care se cheamă „Versetele satanice”… Nu e ca și cum aș fi fost primul autor care să fi folosit „satanic” într-o lucrare de ficțiune (deși mulți așa cred și astăzi). Sau întâmplarea de la un târg de carte, când organizatorii au venit disperați la stand și au oprit lectura din „Pervertirea”, pentru că biata mea căpriță Maria Magdalena, personaj, făcea treaba mare, în timp ce la un stand central un autor străin citea pasaje cu scene necenzurate de sex. Dar, deh, n-o să ne facem de râs față de străini și să-i cenzurăm, să creadă că suntem înapoiați, lasă că îi cenzurăm pe ai noștri.

Există oameni care nu mi-au citit cărțile și care habar n-au despre ce scriu eu, oameni care spun: Nemerovschi alege subiecte neortodoxe și îndrăznețe ca să șocheze! Nimic mai fals. Dar n-aș putea să scriu despre lucruri plictisitoare, într-un mod plictisitor, pentru că eu nu sunt așa. Eu scriu în mare despre ce am trăit eu, despre lucruri care îmi sunt familiare și care mă preocupă pe mine. De asta nici n-am avut nevoie de “documentare” – până acum, la “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”. Cred că m-a deocheat cineva, supărat că nu pierd vremea cu documentarea, altfel nu înțeleg cum de am ajuns să stau la 7 dimineața să studiez site-ul Poliției Române, să văd care sunt funcțiile într-un anumit departament.

Deci, ca să-ți răspund pe scurt, e doar o consecință a scrisului meu, și mai este o consecință a faptului că românii sunt foarte ușor de ofensat, iau totul personal, văd orice act artistic ca pe o oglindă a propriilor complexe de inferioritate. Ceea ce într-un fel nu e chiar rău, pentru că arta este și lucrul ăsta.

Ultimele tale cărți, „Păpușile” și „Rockstar” de exemplu, spun aceeași poveste, în linii universale: iubire, suflet pereche sau jumătatea, moartea și tragicul ei, ireparabilul din sufletele oamenilor, reconstruirea din cenușa din noi și mai ales mulțumirea asta infinită și incomparabilă față de Univers, de viață, o apreciere a frumosului, o recunoștință înduioșătoare pentru simplul fapt de a fi. Pentru cineva care nu a citit cărțile, spunându-i aceste cuvinte cred că l-aș convinge să le citească pentru că nu ar bănui stilul. E conștientă alegerea unui mesaj atât de binevoitor, pozitiv, aproape creștinesc? Cum rămâne cu rockerul agresiv pe care-l văd unii dintre cei din jur?

Da, dacă stai și te gândești, mesajul din „Păpușile”, să zicem, nu e atât de diferit de cel din trilogia „Sânge satanic”, care spunea tot asta: să crezi în tine, să-ți urmezi drumul, să nu te lași încadrat în turmă. Cred că autenticitatea și bucuria de a trăi se suprapun, o viață autentică este cea mai savuroasă viață, este viața în plenitudinea ei. Sigur, trăind, experimentând, m-am mai schimbat și eu în anii ăștia în care am scris; am ajuns să apreciez, cred, mai mult faptul că sunt în viață și să mă bucur așa cum trebuie de fiecare zi – chestie pe care nu prea o faci la 20 de ani… deși trăiești intens, nu ai neapărat conștiința faptului că ești viu.

Pozitiv – sau parțial pozitiv – cred că a fost mereu mesajul cărților mele, pentru că nu are cum să fie ceva negativ să fii lucid, să te cunoști, să te descoperi, să nu accepți prejudecăți, ipocrizie etc. Să simți, să faci alegeri, să înțelegi. Tocmai asta mi se pare interesant, că oamenii care mă citesc îmi spun mereu că romanele mele le schimbă viața în bine. Nimeni nu mi-a spus niciodată că i-am schimbat viața în rău. A, ba da, odată o domnișoară, al cărei comentariu suna așa: “Nu te cunosc nu team citit dar vreau sat-i spun k miai distrus detot viata!”. Se mai întâmplă.

Ai în pregătire „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”. De ce îmi seamănă, ca mesaj, cu celelalte două cărți dinainte? Ți-ai propus cumva să faci lumea mai bună, contrar părerilor celor care știu mai bine și care sunt convinși că ai palate, supuși și sânge de virgină extraterestră la micul-dejun în fiecare zi?

„Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” o să iasă ceva mai complicată față de cum o vedeam eu, așa că și mesajul cred că va fi ceva mai greu de povestit, încă nu știu nici eu 🙂 . Da, ai intuit bine, este vorba în ea și despre bucuria de a fi în viață, dar și despre multe alte lucruri.

Apropo de făcut lumea mai bună, am fost șocată de-adevăratelea când a venit la mine primul cititor care mi-a spus că i-am schimbat viața, și pe urmă al doilea, al treilea și așa mai departe, tocmai pentru că eu am scris într-o mare măsură doar pentru plăcerea mea narcisistă, fără a avea vreun scop pedagogic sau ceva în sensul ăsta. Dar uite că, și fără să-ți propui lucruri eroice cum ar fi să schimbi lumea, schimbi oameni, și asta e tot ce contează.

Da, mulți cred că omor capre și virgine, pentru că uneori se opresc la duritatea unui mesaj, fără a înțelege că tot ceea ce rămâne în urma lui este sută la sută pozitiv. Nu orice mesaj pozitiv trebuie decorat cu raze de soare și fluturi, uneori e nevoie ca el să fie exprimat mai radical, pentru a ajunge unde trebuie. Uneori, de pildă, criticând oamenii aduci un elogiu celor care sunt diferiți și autentici, tocmai pentru că îi pui în antiteză.

Și cum e cu Cristina, primul personaj care-ți va purta numele într-o carte scrisă de tine? E personaj principal, îți seamănă?

E foarte, foarte simpatică! Are 14 ani, pictează chestii obscene cu markerul pe tenișii iubitului surorii ei, oripilează vârsta a treia cu mesajele personalizate de pe tricourile pe care le poartă, hărțuiește maneliștii care fac pipi pe stradă, lângă copaci, pentru că e ecologistă ;). Da, îmi seamănă!

E sora personajului principal, dar apare și ea destul de mult în roman.

Când sau unde te vei opri din scris? Ai vreun plan de a te retrage pe la 50 de ani, să te bucuri de viață într-un loc izolat și confortabil?

Sper să îmi placă în continuare să scriu, și, în consecință, să nu mă opresc deloc. Nu, cred că și dacă m-aș retrage, tot aș scrie. A început să mi se pară tot mai mult un mod de viață, nu mă pot imagina fără el. Am și multe alte pasiuni, și le trăiesc chiar intens și repetat, dar, la un moment dat, se face un gol… parcă e nevoie și de altceva care să-l umple, și atunci apare în capul meu povestea. Odată ce a apărut povestea, nu prea mai e cale de întoarcere.

Care e cartea ta care se vinde cel mai bine? Și de ce crezi că e așa? Mesajul, stilul, perioada în care a fost lansată – ce poate influența vânzările cărților unui autor care scrie și publică mult mai mult față de medie?

Până de curând, „Sânge satanic” a adunat cei mai mulți cititori, a ajuns și la ediția a patra. A sfidat toate regulile pieței de carte de la noi, reguli care spun că un bestseller nu poate rezista în preferințele cititorilor mai mult de 6 luni. „Sânge satanic” se vinde la fel de bine și la aproape 6 ani de la apariție. Însă, mai nou, am titluri care îl ajung din urmă, „nymphette_dark99”, „Păpușile”, celelalte părți ale trilogiei „Sânge satanic”, chiar și „Rockstar” vine cu un suflu bun. Și eu sunt curioasă ce va întâmpla mai departe.

Cred că a fost vorba în primul rând de stil. Fiind prima mea carte, totul a venit brut, neșlefuit, sincer și puternic, pentru că așa mi-am dorit. Deși criticii literari i-au scris multe recenzii exaltate, mi se pare cea mai puțin literară carte a mea, e un alt tip de scris tocmai pentru că nici nu putea să-mi pese pe atunci mai puțin de a face literatură, nu ăsta a fost scopul ei. Iar publicul vrea mai mult viață decât literatură. Cam așa văd acum că s-a întâmplat cu “Sânge satanic”, de asta s-a și vorbit și se vorbește atât de mult despre el.

Sigur, mai este și argumentul timpului care a trecut. Oamenii au tot auzit de cartea asta, vin valuri de cititori, duc și ei vorba mai departe… Deja dacă auzi de o carte azi din două surse de încredere, peste o lună din nou, în cu totul alt context, și peste altă lună mai și vezi cartea la cineva apropiat, sigur că îți este trezită curiozitatea. Durează ceva timp până când oamenii aud despre cărțile abia lansate. Mai ales la noi, unde fiecare se informează de unde poate, iar tu, ca autor, n-ai nici pe departe posibilitățile de promovare pe care le au scriitorii din țările civilizate. Nu poți decât să te bazezi pe cititori și pe valoarea cărții tale.

Ce faci cu cei care vor să citească poezie scrisă de Cristina Nemerovschi?

Nu spun că n-am să scriu niciodată poezie :). Dar cred că aș scrie-o sub o formă diferită, ceva inedit, n-am idee. Ceva cu cârlig la public, pentru că văd în ultima vreme că refuză poezia, i se pare că nu servește la nimic. Dacă aș scrie poezie, cred că aș încerca în primul rând să schimb concepția asta a publicului cumva.

Dar, până atunci, să se mulțumească doar cu pasajele poetice din romanele mele, până la urmă transmit aceleași stări, cred.

Ce ai citit în 2016 și ți-a plăcut atât de mult încât ne-ai recomanda și nouă?

Anul ăsta n-am citit nimic care să-mi dea viața peste cap, dar mai e timp. Mi-au plăcut mult patru cărți diferite între ele: „Eleganța ariciului” de Muriel Barbery, „Blaze”-ul lui Stephen King (cred că singura pe care o ratasem de la el), „Solenoid”-ul lui Cărtărescu și „Interesanții” de Meg Wolitzer. De altfel, dintotdeauna mi-a plăcut să citesc cărți din stiluri diferite, mi se pare că asta îți păstrează trează și vie capacitatea de a scrie la rândul tău.

Care e cea mai nașpa chestie pățită în legătură cu cărțile tale? S-a luat cineva vreodată de tine pe stradă sau ai în minte vreo lansare cu scandal?

Îmi povestea cineva de curând despre o scriitoare agresată pe stradă, pe motiv că făcea pe aroganta în cărțile ei (!), și mă gândesc că într-un fel eu sunt un caz norocos, niciodată nu am fost în situația să îmi facă vreun individ ceva neplăcut in real life. Oricum, haterii mei sunt războinicii tastaturii, dacă îi iei de acolo, își udă pantalonii. De asta nici nu-i vezi pe la lansări. Sau, dacă vin, stau acolo mici-mici în spate, și la final vin și-ți zic săru-mâna. Mi s-a întâmplat o dată să vină cineva la o lansare pus pe scandal, dar a plecat cu coada între picioare pentru că i-am răspuns frumos, punctual și argumentat la întrebările lui, care nici măcar nu erau incomode pentru mine, cum se voiau. A fost teribil de dezamăgit, el încercase să mă enerveze, să mă facă să-l înjur, și tot ce-a obținut a fost o ironie politicoasă.

Îmi mai aduc aminte de o întâmplare tare haioasă. Eram într-un bar și, la trei mese mai încolo, stătea un băiețaș prostuț rău, care mă tot calomnia de câțiva ani pe internet, după ce i se respinsese manuscrisul la Herg Benet… în fine, și ne întâlnisem întâmplător în aceeași bodegă. Eu beam cu ai mei, el cu ai lui, la un moment dat începe el, încurajat de alcool, să-mi înjure cărțile, să-i deranjeze pe oamenii de la alte mese, cât pe ce să-și ia bătaie serioasă. Mă ridic la un moment dat să merg la budă, și dau nas în nas cu el, care venea cu două halbe de bere de la bar. Atât de tare s-a speriat când m-a văzut venind spre el, că s-a împiedicat și a vărsat berile.

Și mi s-a mai întâmplat la un târg de carte o fază care îmi amintește un pic de jurnalul tău de librar. Vin la standul Herg Benet două cotcodace și încep să răscolească după “nymphette_dark99”. Aia mai în vârstă dintre ele începe să-i zică celeilalte: „Uite, uite, dragă, să vezi, au lăsat cartea asta cu greșeli, uite aici ce zice: „ce faci, păpușe?”, păi corect e „păpușă”, eu știu fiindcă am întrebat o profesoară de română, unde s-a mai pomenit cărți cu greșeli de exprimare, și ia uite aici ce zice camionagiul: „mai e decât doi metri”, vai de mine, cărți premiate și date la BAC cu greșeli de exprimare, cotcodac, cotcodac…” Adică ea considera că peste tot unde Vicky ironiza analfabeții erau greșeli necorectate. Și ce mi s-a părut mai grav: ea auzise pe undeva că ar fi greșeli și venise să se convingă. Că, mna, așa nu poți să acuzi un om dacă răsfoiește cartea, poate nu se prinde din context, îi sare în ochi un cuvânt greșit și îți atrage pe bună dreptate atenția. Atunci mi-a părut tare rău că eram obosită și apatică, pentru că mi-aș fi dorit teribil să o dau cu capul de masă, efectiv nu ai cum să fii atât de prost și atât de îngâmfat, ar trebui să fie ilegală combinația asta. Dar s-ar fi supărat Alex pe mine, alea sunt mesele noastre de mers la târguri, iar capul proștilor e întotdeauna tare.

Dar cel mai fain lucru? Am văzut că primești cadouri de la cititori, ieși cu ei la bere, cu cei mai mulți dintre ei ai o relație foarte apropiată.

E foarte greu să fac un top al celor mai faine lucruri, pentru că sunt interminabile și sunt efectiv atât de emoționante, fiecare în parte. Primesc atâtea cadouri! Cred că în curând o să-mi fac o cameră specială pentru ele. Bine, în general le port cu mine, pentru că sunt de purtat, majoritatea, și îmi dau o energie incredibilă. Și scrisori, am un sertar întreg cu scrisori. Când am fost la lansarea Rockstar-ului de la Timișoara, în vară, o cititoare dragă pe nume Amalia mi-a făcut cadou un borcan cu mesaje pe care le ceruse ea cititorilor mei, pe Facebook, și apoi le transcrisese. Când l-am deschis, după vreo săptămână (pentru că era un turneu mai lung și nu apucasem să desfac bagajele), și am început să citesc din ele, am început să plâng. Toate lucrurile astea pe care le fac cititorii pentru mine mi se par minunate.

Când a fost sezonul de făcut zacuscă, Diana mea dragă, cititoare din Arad, ne-a trimis un coș cu toate bunătățile de toamnă, făcute de mâna ei: borcane cu zacuscă, sticle cu must, vișinată, cașcaval, prăjitură, pâine de casă… Mă uitam la ele și mă bucurau așa tare, toată emoția aia care venise împreună cu ele, că nici nu-mi venea să le mănânc.

Aproape zilnic se întâmplă ceva fain, sunt oprită de cititori în cele mai haioase locuri, de la farmacie până la buda din bar, oamenii călătoresc ore în șir din alte orașe ca să vină la lansări, până și faptul că se implică atât de mult în promovare și le recomandă prietenilor lor să mă citească mi se pare extraordinar. Am cunoscut oameni uimitori printre cititorii mei și mă bucur enorm. Cu siguranță a meritat să scriu, pentru că altfel nu ne-am fi găsit poate niciodată.

Cărțile Cristinei Nemerovschi sunt disponibile pe , pe  sau pe pagina editurii Herg Benet aici.

#cititori #cristina nemerovschi #featured #papusile #rockstar #sange satanic