Infinitati de stele viciate
Desi am inceput sa resimt lipsa timpului tot mai acut (poate ati remarcat ca nu v-am recomandat niciun film in ultima vreme), nu pot sa nu scriu despre The Fault in Our Stars/ Sub aceeasi stea.
Am asteptat acest film cu interes sporit, nu de alta, dar trailerul parea promitator, iar recenziile, preponderent pozitive. Cartea care ii sta la baza – Sub aceeasi stea, de John Green – mi-a invadat peretele de Facebook si, din nou, comentariile ziceau de bine. Cu prima impresie deja formata si convinsa ca nu am nevoie sa citesc cartea inainte pentru ca povestea o sa fie oricum extrem de previzibila, am intrat in sala de cinema pregatita sa vars cateva lacrimi. Intr-devar, povestea a fost previzibila pana la un punct (dupa care a devenit previzibila din nou) si intr-adevar am plans (impreuna cu restul fetelor – si cei cativa baieti razleti – din public). Am primit ceea ce asteptam, doar ca in portii mult mai mari.
E drept, nici nu sunt cel mai obiectiv observator, intrucat am pierdut o persoana foarte apropiata sufletului meu in lupta cu cancerul si atunci orice are legatura cu acest subiect ma intristeaza inzecit. Iar faptul ca protagonistii sunt niste adolescenti frumosi, in pragul primei iubiri, dupa care tanjesc, dar de care se si tem totodata, nu usureaza lucrurile.
Hazel Grace Lancaster (Shailene Woodley) si Augustus (Gus) Waters (Ansel Elgort) sunt cei doi protagonisti ai acestei povesti de iubire contra-cronometru, ambii suferind de o forma grava de cancer. Impreuna, incearca sa isi rescrie destinul, guvernat de stele potrivnice, si invata ca unele infinitati sunt mai mari decat altele.
John Green, autorul cartii, a fost foarte implicat in productia filmului si, judecand dupa reactii, se pare ca acest lucru se simte. Ba chiar, lucru destul de rar intalnit, scena finala din film se pare ca a fost mai apreciata de fani decat sfarsitul cartii.
Apropo de titlul filmului si al cartii (pe care, ca tot a venit vorba, vreau neaparat sa o citesc), se pare ca acesta este inspirat dintr-un citat din piesa Iulius Cezar de William Shakespeare: “The fault, dear Brutus, is not in our stars, but in ourselves…” si vine sa exprime exact contrariul: in cazul lui Hazel Grace si al lui Augustus, stelele sunt cele vinovate pentru soarta lor tragica.
Fara sa ma mai pierd in detalii, va spun atat: sa aveti servetele la voi, pentru orice eventualitate. Filmul pare facut sa stoarca lacrimi, dar veti privi viata cu alti ochi dupa aceea (si nu ma refer acum la ochi inlacrimati). Povestile triste ne fac intotdeauna sa vedem partea plina a paharului vietii noastre. Asa ca haideti sa traim la intensitate maxima si sa ne bucuram pe cat se poate, atat timp cat avem stelele de partea noastra! Okay?
P.S.: cine s-a mai apucat sa caute oferte pentru Amsterdam si cartea “An Imperial Affliction”? Cartea (si baieti ca Gus), din pacate, nu exista. Amsterdamul insa nu este chiar asa departe.
Scrie un comentariu