When you love someone you can’t just throw it away.

Parcă nicicând nu mi-a fost așa de dificil să recomand un film care mi-a plăcut enorm. Animale de noapte (Nocturnal Animals) este genul de film care se adresează unui anumit public și, prin urmare, ori îți place, ori nu. Mai greu cu calea de mijloc.

Tom Ford lovește din nou din postura de regizor: a profitat de cărarea bătătorită deja de A Single Man și s-a insinuat rapid în inima mea de cinefil. Filmul cucerește de la primele cadre-și nu mă refer aici la imaginile care se derulează pe genericul de început. De fapt, scenele de la început constituie testul suprem: dacă ți se par greu de digerat, cel mai probabil filmul nu este pentru tine. Dar să nu te aștepți ca filmul să continue în aceeași notă, dacă reușești să treci de generic.

E drept, filmul nu este tocmai ușor de urmărit, amestecă realitatea cu ficțiunea, planurile temporale, te pune pe gânduri și te lasă să cauți răspunsuri mult timp după terminarea lui. Are multe imagini puternice – m-am și speriat la un moment dat mai tare decât la un horror veritabil (a fost așa de neașteptată faza, încât nu am avut timp să îmi pregătesc ultra eficientul sistem anti-sperieturi: mâinile la urechi și ochii întredeschiși). Arta este arhiprezentă, sub mai multe forme, dar este grotescul ei cel care se lipește de retină.

Pe scurt, despre un film mult prea complex pentru a fi rezumat în câteva cuvinte: Susan, deținătoare a unei galerii de artă care nu îi mai aduce nicio satisfacție, și luptătoare pururi înfrântă în lupta cu insomia (lucru care i-a adus supranumele de animal de noapte), primește pe nepusă masă, după 20 de ani de tăcere, un manuscris semnat de fostul ei soț. Manuscrisul, numit Nocturnal Animals, îi este dedicat, ceea ce o face să creadă că povestea este inspirată de ea, astfel încât ajunge să se identifice un pic prea mult cu personajele. Povestea din carte urmărește un bărbat, plecat în vacanță cu familia. Vacanța se termină însă brusc și tragic, făcând loc unei căutări disperate, mânate de setea de răzbunare. Cu cât se afundă mai mult în lectură, cu atât mai intens îi revin în amintire lui Susan episoade întunecate din propriul trecut.

Finalul este unul demn de pelicule europene, cu punct și virgulă în loc de punct. Nu îți servește nimic pe tavă, dar te lasă poftind la meniu.

Pe lângă un scenariu și regie, filmul beneficiază și de interpretări de excepție. Sufletul filmului este, fără doar și poate, Jake Gyllenhal care reușește nu unul, ci două roluri memorabile. Nici Amy Adams nu dezamăgeste (o face vreodată?) – deși, în treacăt fie spus, pare mai degrabă un porumbel extenuat, decât o pasăre de noapte* -, dar cumva, Jake este cel care fură lumina reflectoarelor. Simt nevoia să îl menționez aici și pe Aaron Taylor-Johnson, într-un rol total atipic pentru el (plecând de la filmele în care l-am văzut până acum), construit parcă pe tiparul “pumnii mei minte nu are”.

O să îi dau timp filmului să se așeze în mine, apoi o să citesc cartea care i-a stat la bază “Tony & Susan”, de Austin Wright, apărută la editura Litera, în colecția Buzz Books. Mă gândesc că nu are cum să fie mai puțin intensă și, momentan, mi-am avut partea de emoții. Unde semnez să mă asigur că o să mai avem parte și pe viitor de filme semnate de Tom Ford?

Cartea e disponibilă la sau pe .

 *Adaptare a unei vorbe găsite pe net, care spune că: “I am not an early bird or a night owl. I am some form of permanently exhausted pigeon”.

#amy adams #animale de noapte #arta #club de carte #featured #jake gyllenhaal #litera #manuscris #razbunare