How long would you wait for love?

Cand iubesti cu adevarat, timpul nu mai conteaza. Nici macar cand timpul inseamna 50 de ani. 50 de ani de asteptare, mai exact.

Foarte pe scurt, cam aceasta ar fi esenta povestii din Dragostea in vremea holerei, capodopera lui Gabriel Garcia Marquez, transpusa pentru marele ecran de Mike Newell.

Parca iubirea nu a fost nicicand mai complicata ca in vremea holerei si mai usor de confundat cu obsesia. Florentino Ariza, poet si telegraf, o zareste pe Fermina Daza la fereastra vilei tatalui ei si se indragosteste iremediabil. Ceea ce incepe ca o frumoasa poveste de iubire intre doi tineri se sfarseste insa brusc in momentul in care tatal fetei afla de idila si se interpune intre cei doi. Asa se face ca Fermina ajunge sa se marite cu Dr. Juvenal Urbino, cu care pare sa aiba o casnicie fericita si sa il fi uitat pe Florentino. Acesta insa nu a uitat-o si nu o va uita niciodata, dedicandu-i inima pe viata, dar daruindu-si trupul sutelor de femei.

Aici am inceput eu sa am probleme cu filmul. Nu reuseam sa inteleg si pace cum a putut Florentino Ariza sa se culce cu toate acele femei si sa pretinda totusi ca a asteptat-o toata viata pe Fermina. Bine macar ca nu s-a plictisit asteptand-o, imi spuneam. Apoi, Fermina mi s-a parut rece, nicidecum indragostita si cu o fire slaba. Cum poate aceasta sa fie una dintre cele mai frumoase povesti de dragoste ale tuturor timpurilor?

Raspunsul a venit o data cu citirea cartii. Toata emotia care mi s-a parut ca i-a lipsit filmului, mi-a transmis-o cartea intreit. Fiecare refuz de care se lovea Florentino ma intepa direct in inima, iar fiecare femeie pe care o cunostea mi se parea doar o prelungire a agoniei sale. Mi-a placut sa cred ca Florentino a mai iubit, dar niciodata atat de intens cum a iubit-o pe Fermina. Pana la urma, asteptarea ii este rasplatita, dar cu ce pret?

Cartea mi-a placut enorm, mult mai mult decat m-as fi asteptat dupa experienta cu filmul. Chiar cochetez cu ideea sa ma mai uit o data la film, convinsa fiind ca acum o sa-l vad cu alti ochi. In plus, orice motiv sa il revad pe Javier Bardem este suficient de bun pentru mine. Chiar si asa, cu accentul lui chinuit (chiar, de ce nu i-or fi lasat pe bietii oameni sa vorbeasca in spaniola? nu e ca si cum ne-am fi asteptat la altceva din partea personajelor lui Marquez). Sa nu uit de punctul in plus pentru coloana sonora, care se inscrie cu succes in categoria “piele de gaina”.

Si, apropo, raspunsul corect la intrebarea din introducere este: 51 de ani, 9 luni si 4 zile.

#club de carte #dragostea in vremea holrei #gabriel garcia marquez #javier bardem