După cum mă laud de fiecare dată, sunt mândră că îl cunosc pe Bogdan Munteanu dinainte să devină atât de faimos. De câte ori organizez un eveniment literar, fie că e atelier cu și pentru copii, fie că e pentru tineri și tineri mai copți la minte, Bogdan este primul pe lista mea de invitați. Faptul că îl am alături la astfel de întâlniri îmi conferă încrederea că evenimentul va fi unul de succes.

Cu Bogdan am mai «discutat» pe tema realizărilor sale literare (interviul aici). Însă îmi doream mult să îl iau la întrebări și despre plimbările multiple pe care le-a făcut în ultima vreme, pe la festivaluri literare, intrne și internaționale. E ciudat, deși lucrăm împreună de aproape 7 ani, în ultimul an ne-am văzut la serviciu de maxim 10 ori, însă am povestit ore în șir când ne-am întâlnit. Vă garantez, Bogdan nu s-a schimbat! E același om zâmbitor, cu țigara în colțul gurii și cu glumele la el care era și înainte de succesul cărții Ai uitat să râzi!.

Bogdan, tu nu te-ai schimbat, dar cum s-a schimbat viața ta de când ai publicat la Nemira?

Hahah, bună asta! De când am publicat la Nemira, am o viață de nemireț. Sau de nemirat. Ba nu, de nemiruit! Ce să zic, cartea se vinde bine – tocmai a apărut al treilea tiraj –, am avut lansări în multe orașe, am fost invitat la câteva festivaluri din țară și din străinătate. A, ar mai fi o chestie: câțiva oameni de la editură îmi sunt acum apropiați. E un sentiment plăcut.

Colaborarea cu Penitenciarul Timișoara este un topic extrem de important pentru mine și un proiect foarte drag, așa că nu pot să nu te întreb despre experiența de la acea lectură. Cum ai simțit atmosfera și cum te-ai simțit?

Oho, ce experiență! Prima chestie care vine-n minte: când am intrat în sală, pac, s-au ridicat toți deținuții în picioare. Am rămas mască! M-am uitat la Alexandru Potcoavă, alături de care urma să citesc – nu era nici el în apele lui. Au fost zece, poate douăzeci de secunde stânjenitoare. După ce s-a dat semnalul de gata, băieți, puteți să vă așezați, le-am citit o povestire, tot trăgeam cu coada ochiului spre ei să văd ce și cum. Ce făceau? Ce le venea, cred. Ba zâmbeau, ba se mirau, ba-și dădeau coate. Am auzit și râsete, și țțț-uri, și hm-uri, și ai de plm-uri. La un moment dat, în timp ce citeam, a intrat un tip în sală și i-a chemat nu știu unde. Marș, mă, de-aici, a strigat unul. Dispari, a sărit altul. Oamenii chiar intraseră în poveste. M-am înviorat, știi cum? A, stai, să nu uit! La vreo lună după întâlnire, unul dintre deținuți a făcut o recenzie la „Ai uitat să râzi”. Două, de fapt – a făcut și la cartea lui Potcoavă. O fi o premieră? Habar n-am. Ce știu e că a fost o chestie neașteptată. Și că gestul omului m-a emoționat.

Una peste alta, felicitări pentru organizarea întâlnirii, Patricia! De neuitat, pe bune! Când ziceai că mergem din nou?

FILIT… o experiență nouă. Cum a fost? Cum a fost publicul? Cum te-ai simțit?

Hehe, acum am recitit ce-am postat pe facebook după ce-am plecat din Iași, de la FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere). Și, ghici ce? Am zâmbit. Uite ce am scris atunci:

Trei zile la FILIT Iași. Am simțit și eu vibe-ul ăla atât de mișto despre care vorbeau invitații de la edițiile anterioare. Vibe de care nu poți, n-ai cum să scapi cu una, cu două. Oricât de cârcotel sau bosumflaș ai fi, te-nghite entuziasmul oamenilor din jurul festivalului. Spontaneitatea, cheful de a spune povești (pe) neașteptate, în baruri, la terase sau la țigară, între două evenimente. În loc să halesc eu povești, m-au halit ele pe mine și asta e o chestie foaaarte mișto, care nu se-ntâmplă des. Încă o dată, felicitări organizatorilor, voluntarilor, publicului. Și hugs, că nu se supără nimeni. O să mai vin la Iași, cu sau fără motiv.

Altfel, am participat (ca invitat) la două întâlniri. Una – efervescentă, cu zâmbete și voie bună (da, liceenii au o energie aparte), cealaltă (despre proza scurtă) – mai ciudățică, cu un moderator-jucător în mare formă, am reușit să-l întrerup de vreo două ori ca să apuc să zic ceva, că, mna, n-ar fi fost deloc frumos din partea mea să nu spun nimic.

Aaa, da, voi ajunge din nou în Iași mai curând decât m-aș fi așteptat. În ianuarie, mai precis.

A fost o surpriză plăcută să aflu că ai fost invitat la Salonul Internațional de Carte de la Alger. Algeria sună atât de exotic… Cum a fost? Cum te-ai simțit? Detalii, bârfe de culise… Cum ți s-a părut comparativ cu festivaluri echivalente din România?

Așa, pompos, am fost invitat la întâlnirile anuale dintre scriitori europeni și magrebieni, organizate în cadrul Salonului Internațional de Carte de la Alger. Evenimentele? Cum le știi. Invitați, moderator, public, cărți, literatură, păreri, mici contre, o glumiță, două, de atmosferă. Stai, mi-am amintit o chestie amuzantă – la una dintre cele trei întâlniri, moderatorul a întârziat. După vreo douăzeci de minute, scriitorii europeni erau cam agitați, că not professional, că not possible, că what is this și așa mai departe. Ceilalți, magrebienii, se distrau. Oamenii din public n-aveau treabă, erau cât se poate de relaxați. Nimeni, absolut nimeni n-a plecat din sală, crede-mă. Toți știau că, mai devreme sau mai târziu, moderatorul va apărea. Și a apărut, zâmbitor, după o oră și zece, bonjour, bonjour, bonjour. În loc să dea explicații pentru întârziere, și-a aprins o țigară. Și nu s-a-ntâmplat nimic grav. Altă fază. În timpul evenimentului, un invitat din Tunisia a ieșit la fumat. Nici atunci nu s-a-ntâmplat nimic grav. Un altfel de firesc. Și așa.

Algerul m-a cucerit. Cei mai mulți oameni sunt primitori, curioși și cât se poate de direcți. Pentru un tip ca mine, cu lecția correctness-ului bine învățată, împăciuitor și când nu-i cazul, patru zile fără artificii au venit la țanc. Mi-ar plăcea să ajung din nou în Algeria, mai ales că șoferul care m-a dus la aeroport m-a invitat la nunta lui, la zece minute după ce ne-am cunoscut. Așa fac ăștia, le ești simpatic, te cheamă imediat la ei, cu ei, (le) pari nașpa, îți spun hai, mon frère, pleacă. Nu că-i mișto?

La ce lucrezi? și… mai ales… când mai apuci să scrii?

Hai să-ți zic. L-am întrebat de mai multe ori pe un amic scriitor la ce lucrează, dacă mai apucă să scrie, din astea. Răspunsul lui a fost, de ani buni încoace, același: măi, nuuu, n-am mai scris nimic, sunt prins cu una, cu alta, mna, știi cum e. Și, ce să vezi? Acum câteva săptămâni, m-am pomenit în news feed cu coperta noului lui roman. Am râs, normal, uite-l, mă, pe el, cu ce dume vine! Iar acum, dacă tot m-ai întrebat dacă mai apuc să scriu, dă-mi voie să aplic tehnica amicului: măi, daaa, am timp berechet, scriu zi și noapte (noapte și zi), nu mă mai pot opri!

Cartea lui Bogdan Munteanu este disponibilă pe situl editurii , pe  sau pe .

#ai uitat sa razi #bogdan munteanu #club de carte #featured #filit #interviu