Cultura, încotro? - dezbatere la Penitenciarul Timișoara

Cultura, încotro? – dezbatere la Penitenciarul Timișoara

de / October 23rd, 2019 / 133 vizualizari

Am stat în fața foii de word goale ore în șir, sperând că îmi voi aduna cuvintele să vă pot povesti despre experiența minunată de la Penitenciarul Timișoara, unde a avut loc dezbaterea «Cultura, încotro?». Îmi doream să fac această activitate dincolo de gratii de mult timp, mai ales în contextul Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2021. Părerile sunt împărțite pe această temă, sunt subiectivă, fiind organizator de evenimente culturale (pentru copii, ce-i drept!) în Timișoara, iar lipsa de transparență a proiectelor selectate și finanțate mă pune pe gânduri.

În 2021, Timișoara va fi în centrul atenției Europei, în calitate de Capitală Culturală a continentului, sub deviza „Luminează orașul prin tine”. În ultima perioadă însă o parte din entuziasmul inițial s-a risipit, pentru că nu am primit ce așteptam și ne doream cu toții: un program cultural consistent, interesant, valoros și, mai ales, o infrastructură culturală. În momentul de față, niciunul dintre proiectele puse pe tabel de municipalitate nu se află în construcție – un centru multifuncțional dedicat evenimentelor mari și conversia câtorva zeci de spații mai mici în beneficiu cultural.

Invitații propuși au fost aleși din domenii complementare: Giorgia Harasim, PR & Communications Manager Asociația Tribul Artistic și inițiator club lectură O carte pe lună, Diana Farca, scriitor, song-writer și, mai nou, scenarist, Tudor Crețu, scriitor și directorul Bibliotecii Județene Timiș, și Ovidiu Florian Andriș, Project Manager la Romanian Chamber Orchestra, Project Manager la Eufonia, percuționist la Opera Națională Română Timișoara și Project Coordinator la Asociația Tribul Artistic. Dar cum viața e plină de neprevăzut, am rămas trei doamne și toate trei. Pentru această inițiativă am avut toată susținerea șefei serviciului educație în Penitenciarul Timișoara, subcomisar Ramona Ilieș, care a recunoscut că dezbaterile au fost preferatele ei din activitățile educaționale.

Pe Giorgia și Diana le știu de ani buni, le urmăresc online, le admir pentru perseverență și hotărâre. Așa că m-a bucurat enorm reîntâlnirea cu ele. Locuim în același oraș, ne întâlnim la evenimente, dar mereu câte una dintre noi e în alergare, în organizare, așa că ne sincronizăm greu la povești.

Giorgia Harasim: Am acceptat cu mare drag invitația și, trebuie să recunosc, cu o doză de curiozitate, căci știam de existența clubului de lectură în Penitenciar și de implicarea deținuților în activități culturale interne. Nu aveam așteptări din partea participanților, ci îmi făceam mai mult griji în legătură cu informația pe care o voi furniza eu: dacă o să le placă, dacă o să le fie de interes, oare se vor implica, o să îi ajute? Eu simt că am avut parte de o discuție transparentă și directă, bazată pe probleme reale ce se manifestă la nivel local. Mă bucură inițiativele de acest gen, cele care duc cultura aproape de om. Așa cum spuneam și la dezbatere, cultura este o formă de terapie și ar fi păcat să nu avem acces la ea.

Persoanele private de libertate s-au arătat interesate de subiect și au participat activ cu păreri, impresii, nemulțumiri. Într-adevăr, activitățile culturale sunt multiple în penitenciar, poate mult mai multe decât dincolo de gratii. Și asta doar pentru că la serviciul de reeducare există oameni dedicați muncii lor și care o iau în serios. Lipsa unei infrastructuri culturale serioase și a unei colaborări instituționale a fost unul din subiectele fierbinți ale dezbaterii. În Timișoara există puține spații decente pentru evenimente culturale și, nu știu cum se întâmplă, dar mai mereu evenimentele se suprapun. Iar, din păcate, publicul consumator de cultură este același, astfel că se ajunge la absurditatea competiției pe public între proiecte, între evenimente, iar singurii care pierd sunt tot iubitorii de cultură.

Diana Farca: Am acceptat, cu bucurie, invitația la penitenciar, pentru că am mai avut lansări de carte acolo și am regăsit un public perspicace, dornic să pună întrebări și să se educe. Pentru mine, cultura e o formă de a iubi și de a privi, prin filtre noi, lumea. Așa cum spunea și Giorgia, simt că ne-am trezit din hibernare/ stagnare când vine vorba de implementarea proiectelor culturale, însă domeniul rămâne subfinanțat, iar România rămâne codașa Europei la citit, spre exemplu. Pentru a stimula mediul cultural greu încercat de la noi sunt necesare programe speciale, pentru anumite zone rurale defavorizate, penitenciare, școli speciale etc. Cultura de masă are, de asemenea, rolul ei. Dacă în alte tări e rodnică, la noi întărește uneori discursul anticultural. Despre soluții ar mai fi necesară încă o întâlnire, pentru că abia am atins suprafața apei, la prima dezbatere.

Oamenii își doresc evenimente culturale variate, sunt dispuși să încerce, dar vor și să fie educați în direcția potrivită. S-a abordat tema artei contemporane, atât de controversată de altfel, apreciată și elogiată de unii, urâtă și criticată intens de alții. Noul și neînțelesul sperie, îndepărtează. E clar că odată ce nu înțelegi o proiecție de artă, un concert, o expoziție, nu vei reveni la un eveniment asemănător, ba chiar te vei simți inferior celor care au cuvinte de laudă la adresa ei și, de ce nu, prost, că nu poți argumenta ce ți-a plăcut și ce nu. Părerea a fost unanimă, în ciuda ieșirii din cadrul clasic de debate club, că ne lipsește educarea maselor în zona culturală și obișnuirea copiilor cu frumosul de mici. La Filarmonica Banatul Timișoara au început să primească copiii în marile și frumoasele lor săli, prezentându-le spectacole pe înțelesul lor. Doamnele educatoare de la grupa lui Greuceanu nu au ratat nici o ocazie de a-i familiariza cu musicalurile și concertele simfonice pentru copii.

Cultura incotro

Poate cel mai emoționant moment al dezbaterii a fost confesiunea unuia dintre deținuți care a afirmat că pentru el detenția și programele de reeducare la care a participat au reprezentat o nouă șansă, a avut timp să reflecte asupra a ceea ce a făcut, ce l-a adus la momentul de față, și să ia decizii clare în privința nevoii sale de (auto)educare concretă.

Giorgia m-a pus serios pe gânduri în ceea ce privește finanțările proiectelor culturale și nu pot să nu îi dau dreptate: vina nu e la finanțatori exclusiv, ci o împart cu noi. De cele mai multe ori renunțăm extrem de repede după un refuz al unei finanțări, nu cerem feedback (deși, uneori, chiar dacă cerem, acesta întârzie să vină sau nu vine deloc) și nu mai avem curajul să o luăm de la capăt. Dar dacă de fapt noi nu am fost suficient de clari în exprimare, iar evaluatorii nu au înțeles propunerea și scopul? Dacă itemii de cuantificare nu sunt cuantificabili, așa cum trebuie, ci doar puși acolo ca să bifăm încă o căsuță? Personal, m-am hotărât să mai încerc. Copiii merită tot efortul!

Poate că nu am ajuns la nici o concluzie clară în ceea ce privește acel încotro, dar a fost o oră plină de cultură. Dacă dincolo de gratii și în școli s-ar face atâtea activități culturale câte se fac la Penitenciarul Timișoara, cu siguranță arta ar avea un viitor mult mai sigur.

# # # # # # #

Patricia Lidia

Inginer, femeie și mamă în viața reală, autor de texte pentru copii și jurnalist cultural neoficial în viața virtuală...

2 Comentarii

Comenteaza

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare