Be careful what you wish for.

Guest Post scris de Stefan Gheorghies.

In basme eroul central reuseste, dupa ce parcurge numeroase incercari, sa restabileasca starea initiala. Fortele raului sunt invinse, iar toata lumea traieste pana la adanci batraneti intr-o fericire absoluta. Coraline (2009), in regia lui Henry Selick, transpune pe marele ecran o lume a fanteziei abstracte la care viseaza fiecare copil, dar si o latura infricosatoare care ar lasa fiecarui mic cinefil sechele.

Ecranizare a cartii cu acelasi nume a lui Neil Gaiman, animatia Coraline nu este recomandata celor care sufera de fobii de nasturi. Nu as recomanda Coraline nici celor mici (in esenta, publicul tinta), poate ca nu datorita povestii in sine care ar starni mici semne de intrebare fiecarui parinte care ar permite o vizionare copilului sau, dar poate ca mai mult deoarece imaginatia producatorilor depaseste limitele unui film pentru copii.

Firul narativ urmareste o fata care se muta impreuna cu parintii intr-un apartament dubios dintr-o casa din mediul rural. Coraline (Dakota Fanning) nu pare a se integra in noul peisaj; parintii sunt ingropati in munca, prietenii au ramas departe de noua resedinta, iar singura „aventura” pe care fetita o poate intreprinde consta in numararea usilor si ferestrelor din noua casa. Poate ca sfatul tatalui ei nu este chiar cel mai bun in momentul in care Coraline descopera o usita misterioasa catre o lume paralela. La inceput, asemeni oricarui basm frumos, Coraline este incantata de ceea ce gaseste in acel taram parca de vis. „Ceilalti parinti” se comporta cu ea asa cum se cuvine, ii indeplinesc toate dorintele, casa si gradina arata ca si rupte din rai, insa este imposibil ca acei substituti ai parintilor ei care au nasturi in loc de ochi sa radieze de atatea bunatate. Nu dureaza mult pana ca paradisul paralel sa devina un adevarat cosmar pentru Coraline.

Ecranizarea in sine ilustreaza doua coordonate esentiale pentru orice film presupus pentru copii: pe de o parte avem personajul naiv care are nevoie de un drum initiatic pentru a-si gasi rostul in viata (in cazul de fata faptul ca fata, Coraline, se simte neglijata de proprii parinti condusi de mania muncii), iar pe de alta parte avem si acea rupere a realitatii, implicit lumea de vis in care Coraline este atrasa de fiintele malefice care pozeaza in parinti iubitori. As fi vrut un fir narativ mai dinamic pe alocuri, cu mai multe elemente care sa atraga atentia asupra fanteziei in sine, dar conturarea suferintei fetitei a constituit, fara indoiala, o prioritate. Vorbeam despre limitele pe care le poate atinge o productie animata atunci cand publicul tinta ar trebui sa fie cei mici. Este dificila misiunea de a incadra Coraline intr-o anumita categorie; avem si elemente narative intalnite in orice poveste infricosatoare pentru copii, avem si personajele ciudate care au rolul de a stabili cu certitudine limita dintre bine si rau, dar avem la fel de pregnante si aspecte care depasesc acea limita subtire care nu ar trebui calcata de producatori cand cinefilii in devenire reprezinta publicul tinta.

Nu as recomanda Coraline celei din urma categorii, a fost o vizionare un pic „interesanta” pe alocuri si pentru mine. Animatia lui Henry Selick este destinata unui public mai matur care poate intelege toate franturile de analiza psihologica ale personajul central al filmului.

#club de carte #coraline #desene animate #neil gaiman