Filmul “Sotia calatorului in timp” (2009), bazat pe romanul cu acelasi nume de Audrey Niffenegger, a trecut aproape neobservat la noi, fara sa faca valurile meritate, ceea ce este un mare pacat, pentru ca pelicula lui Robert Schwentke are potential. Da, este mai slab decat romanul dar, in acelasi timp, nici cartea nu este una tocmai usor de transpus pe ecran.

O poveste de iubire plasata intr-un context SF… Henry DeTamble sufera de o anomalie genetica rara, crono-afectiune, ceea ce inseamna ca viata ii este marcata de calatorii necontrolate in timp, atat in trecutul, cat si in viitorul lui. Clare Abshire, sotia lui, este cea care ii ramane, neconditionat, alaturi. De la varsta de 6 ani, cand il intalneste pentru prima data pe Henry, intr-una dintre calatoriile sale in timp, Claire invata sa astepte. Iar aceasta asteptare este cea care o va defini. Henry este cel care calatoreste in timp; Claire este cea care ramane, care asteapta.

Emotiile din carte sunt destul de greu de redat, dar actorii alesi fac treaba buna. Rachel MCAdams in rolul lui Claire este alegerea perfecta si, chiar daca Eric Bana nu ar fi fost prima mea optiune pentru rolul lui Henry, chimia dintre ei ridica mult filmul. Nu toate fazele din carte se regasesc in film, dar scenariul respecta totusi in mare parte actiunea din roman.

Eu am vazut filmul inainte sa citesc cartea, dar l-am revazut si dupa lectura si de fiecare data mi-a lasat un sentiment placut. Atat filmul, cat si cartea, reusesc sa puna in umbra factorul SF, iubirea protagonistilor fiind cea care ramane intiparita in suflet si memorie. Filmul are avantajul unor actori frumosi si a unei interpretari curate, romanul beneficiaza de puterea cuvintelor, care uneori transmit stari si emotii mai bine decat o mie de imagini.

Asadar, treceti cartea pe lista de citit, filmul pe lista de vazut si calatorii in timp pe lista sotilor de evitat.

#club de carte #eric bana #rachel mcadams #scenariu #sotia calatorului in timp