Scriitorul Joël Dicker este un caz aparte. In 2012, la varsta de 27 de ani a fost recompensat cu doua distinctii literare prestigioase: marele premiu al Academiei Franceze si Prix Goncourt des Lyceens. Romanul care i-a adus aprecierile publicului si ale criticilor – Adevarul despre cazul Harry Quebert – a fost rescris de mai bine de 30 ori (!) si a urmat unui sir lung de respingeri. Tanarul autor nu s-a lasat infrant de refuzuri, asa ca acum culege roadele perseverentei sale, dar isi gaseste timp si sa raspunda intrebarilor noastre. Asadar, daca doriti sa aflati adevarul despre Joël Dicker, cititi randurile de mai jos.

S.R.: Acum un an calatoreai in intreaga Europa cu romanul tau. Zilele acestea esti pe drumuri din nou, doar ca, de data aceasta, de-a lungul si de-a latul Statelor Unite. Se pare ca succesul tau nu este chiar asa un concept de scurta durata, dupa cum ai declarat intr-un interviu.

J.D: M-am bucurat de fiecare minut din aceasta aventura! Stiu ca totul ar putea sa se sfarseasca maine, asa ca nu ma culc pe o ureche, considerand ca mi se cuvine acest succes. Am cunoscut oameni incredibili si am calatorit pe intreg globul. A fost minunat si sunt foarte recunoscator pentru tot.

S.R.: Cum a fost primit romanul tau?

J.D.: Atat am de zis: incredibil!

S.R.: Romania a fost prima tara pe care ai vizitat-o in timpul turneului tau european. Cu ce ai ramas in urma acestei experiente?

J.D.: Intotdeauna imi voi aminti cu drag de Romania, intrucat aici a fost publicata prima traducere a romanului meu. A fost foarte emotionant pentru mine, asa a inceput toata aceasta aventura uriasa.

S.R.: Este vreo parte din tine care se regaseste in personajele tale?

Nici personajele, nici intamplarile din carte nu au la baza o experienta reala sau o poveste adevarata, nimic din ce am trait. Dar cate putin din mine se regaseste in fiecare personaj. Este ceva firesc, avand in vedere ca eu le-am creat. Insa, in afara de pasiunea comuna pentru alergat, nu ma regasesc in Marcus mai mult decat in Harry, Jenny, Tamara, Robert sau Gahalowood.

S.R.: Esti ilustarea perfecta a faptului ca perseverenta este cheia succesului. Dupa ce ti-au fost refuzate primele manuscrise, ai castigat atentia cititorilor si doua dintre cele mai importante distinctii literare franceze cu un roman care este exact opusul la ceea ce te-ai astepta de la un volum premiat de Academia Franceza. “Adevarul despre cazul Harry Quebert” este o lectura usoara, dar palpitanta, parte roman politist, parte poveste de dragoste, genul de carte care te poate face sa pierzi notiunea timpului. Pare ca ai reusit sa scrii cartea care este iubita atat de cititori, cat si de critici. Care este secretul tau?

J.D.: Nu este niciun secret, doar munca sustinuta. Am vrut sa scriu o carte pe care cititorii sa o devoreze precum un serial bun. Mi-am petrecut doi ani tot scriind si re-scriind la Harry Quebert. Am scris vreo 30 de versiuni.

S.R.: Sfaturile despre scris pe care le-ai inserat la inceputul fiecarui capitol sunt binevenite si folositoare. Este ceva ce ai dori sa mai adaugi?

J.D.: Am inventat acele reguli. Nu le-as recomanda, in sensul ca sunt de la sine intelese: de exemplu, spun ca primul capitol trebuie sa capteze atentia, altfel vei pierde cititorul. Asta este un lucru cat se poate de evident. Aceste reguli sunt legate de teorii de scriere creativa, teorii care nu exista in literatura franceza.

S.R.: Ce citeste un scriitor? Ti s-au schimbat gusturile literare dupa ce ai inceput sa scrii?

J.D.: Romain Gary este autorul meu preferat. Munca sa si povestea lui ma ating cel mai mult. Marguerite Duras, pentru ca imi place stilul ei. Ai impresia ca niciun cuvant nu este de prisos, ca frazele ei sunt construite perfect, ca si cum fiecare cuvant este o caramida si daca inlaturi unul, intreaga ei opera se prabuseste. Philip Roth, pentru ca el este, probabil, cel mai mare scriitor contemporan. Citindu-i lucrarile, poti sa reconstitui istoria Americii din ultimii 50 de ani. Dostoievski, pentru ca el este primul autor citit care m-a facut sa inteleg importanta naratiunii intr-un roman. Sa deschizi o carte de-a lui inseamna sa patrunzi intr-o lume cu totul noua.

S.R.: Stiu ca alegerea unei singure carti este o adevarata provocare, dar care este primul titlu care iti vine in minte cand te gandesti la acele carti care au lasat o impresie puternica asupra ta?

J.D.: “Soareci si oameni” de John Steinbeck este prima carte care m-a dat peste cap literalmente.

S.R.: Traiesti in Elvetia. Care sunt acele locuri pe care un cititor pasionat de calatorii ar trebui sa le viziteze?

J.D.: Toata Elvetia este minunata! (n.r.: Avea cineva vreun dubiu?)

S.R.: Sper ca, spre deosebire de Harry Quebert si Marcus Goldman, sa nu experimentezi blocajul scriitorului. Acestea fiind spuse, cat de mult mai avem de asteptat pentru un nou roman?

J.D.: Lucrez la un nou roman, dar prefer sa nu vorbesc despre asta. Sa fiu singurul care stie despre el in acest moment este distractia si libertatea mea. As fi arogant daca as vorbi despre asta: ar insemna sa numar puii inainte sa iasa din ou.

Ca sa fie asteptarea mai usoara, va recomand sa ii cautati romanul de debut: “Les Dernieres Jours de Nos Pères (The Last Days of Our Fathers)”, disponibil in limbile franceza si spaniola. Intre timp, voi sta cu ochii in patru pe pagina editurii Trei, pentru cazul in care se anunta si o traducere in romana.

P.S. Am zis ca ma abtin sa aduc vorba despre felul in care arata, dar cu asa ochi si asa zambet, cred ca imi va fi iertata (si, mai ales, inteleasa) slabiciunea.

Sursa foto1
Sursa foto2

#academia franceza #club de carte #editura trei #goncourt #harry quebert #joel dicker #premiu