Recenzie Ceai în Sahara scrisa de "Anca Zaharia"

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5

Paul Bowles a scris ”The Sheltering Sky” în 1949, iar în 2015 a devenit disponibilă și varianta în română a cărții, în traducerea lui Alex. Leo Șerban, cu titlul „Ceai în Sahara”. Cele 300 de pagini ale cărții sunt aproape un delir sau, dacă nu, măcar o demonstrație fantastică de absurd fascinant, pitoresc.

În 1990 a apărut și filmul pe care intenționez să-l văd curând: ”The Sheltering Sky”, regizat de Bernardo Bertolucci, cu John Malcovich în rolul lui Portman. Da, multe motive pentru a vedea (și) filmul!

Acțiunea în sine este, cel puțin pe alocuri, candidată la un statut de neverosimil, dar nu într-o manieră deranjantă, ci mai degrabă ca o procesiune mistică pe care nu o înțelegi în totalitate, dar care te poate fermeca cu atât mai mult. „Ceai în Sahara” e ca materializarea ideii generale de durere, una neidentificată - și neidentificabilă – dar reală și serioasă.

Kit și Port (Katherine și Portman), aflați într-un fel de trio conjugal – mai degrabă intuit și tacit acceptat ori, tot tacit, contestat de toți – cu Tunner, călătoresc departe de tradiționala civilizație, își duc problemele în mijlocul pustietății și fac din ele element de decor acolo unde ajung, nelăsând niciodată în urmă ceea ce îi ține pe loc într-un fel sau altul, ci „ducându-și crucea”, dacă pot face o referire mai degrabă religioasă la stilul lor de viață fără implicațiile divinității.

Cei trei călătoresc prin zone pe care Kit le privește cu un oarecare reproș: lipsa confortului minim, greutățile întâmpinate și bolile și hoții care așteaptă orice mic pas greșit o fac să invoce uneori Italia, pe care ar fi vizitat-o mai degrabă. Însă se supune lui Port, care e îndrăgostit de liniștea și dezordinea parcă studiată a pustiului și a însingurării la care îi obligă traseul ales.

Kit, Port și Tunner caută să dea sens vieții, în primul rând, caută un rost și o explicație, o motivație bună pentru existență, se caută pe sine, dar dau de ceilalți, ca într-o aglomerare în care coatele și genunchii celor de lângă tine te fac să simți că te pierzi și mai mult. Alegerile proaste sunt aici un exemplu cât de poate de potrivit pentru ilustrarea ideii conform căreia tot tu ești, indiferent de ce ai face, conștient și voluntar sau nu neapărat; suntem ceea ce alegem, chiar și atunci când alegem extrem de prost!

Moartea unuia dintre personaje și rătăcirea cu iz de nebunie a altui personaj, dar și așteptarea lui Tunner – toate acestea sunt piese de puzzle pe care îl știi dinainte în totalitate, dar pe care îl poți reconstrui, mereu și mereu, cu aceleași trăiri ca prima dată.