Recenzie Balada tristei cafenele scrisa de "Anca Zaharia"

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5

M-am așteptat la mai mult decât am primit de la cartea asta. Ori poate că stările nu s-au sincronizat și m-am simțit eu dezamăgită, însă ușor, pentru că aș minți dacă aș spune că nu mi-a plăcut „Balada tristei cafenele”. E o carte bună, iar dacă vine-n viața omului chiar când e nevoie de ea, sunt convinsă că poate fi minunată.

Cartea a apărut la Polirom în 2015, iar coperta e minunată, dezolantă și vintage. Privită mai mult, poate spune povestea aproape la fel de bine cum o fac cuvintele autoarei. Sigur, și titlul atrage și promite. Se citește foarte repede, ajută și formatul, fontul mare, prietenos.

”Balada tristei cafenele” reunește un număr de șapte proze scurte; prima este cea care dă numele volumului, iar celelalte sunt: „Wunderkind” (cea cu care autoarea a debutat), „Jocheul”, „Madame Zilensky și regele Finlandei”, „Vilegiaturistul”, „O problemă domestică” și „Un copac, o stâncă, un nor”.

Evident, „Balada tristei cafenele” mi s-a părut a fi cea mai – ghici cum – tristă, dar toate cele șapte proze, cu subiecte atât de variate, pot fi unite, ca idee generală, de tristețe, de un fel de angoasă absurdă, de futilitatea care caracterizează viețile personajelor.

Prozele lui McCullers ba încep într-o notă deprimantă, cu iubiri care se nasc nefericit, care sunt chiar de la început sortite unui eșec lamentabil, ba se termină cu dezastrul: totul se spulberă, visul este rupt în bucăți tot mai mici, ajutorul nu pare că ar putea veni de undeva, monotonia bolnăvicioasă ia locul oricărei speranțe, asta dacă ea a existat vreodată.

Totuși, proza scriitoarei americane este extrem de sigură, de precisă, de tăioasă în dramatismul ei; personajele sunt conturate cu înțelepciune, puține lucruri sunt previzibile, iar deznodământul fiecărei proze devine, cumva, parte și motiv din tristețea care se transmite cititorului. Pot spune clar că volumul mi-a alterat starea de bine, și ce dovadă mai bună să găsesc pentru talentul autoarei dacă nu ceea ce trezește în cititor?

În top trei al preferatelor mele aș pune așa: „Balada tristei cafenele”, cu o femeie „bărbătoasă” care începe (și termină urât) o relație cu un pitic cocoșat, asta petrecându-se „la umbra” fostului ei soț, „Un copac, o stâncă, un nor”, cu învățăturile filosofice despre viață, relații și iubire pe care un bătrân le dă oricui e dispus – sau nu – să asculte, iar pe ultimul loc, deși mi-a plăcut cel mai mult și m-a întristat la fel, „Madame Zilensky și regele Finlandei”, despre o profesoară cu o viață nu tocmai paralelă pe care o duce cu bucurie, dar care este imaginată pentru a-i compensa lipsurile vieții cotidiene.

Per ansamblu, aș spune că această carte semnată de Carson McCullers e rețeta perfectă pentru „înfrânat” bucuria și veselia, pentru aducerea-aminte de cele triste și lumești atunci când te crezi în al nouălea cer, e pilula de realitate într-o lume plină de visători.