Recenzie Venit pe lume scrisa de "Alina citeste"

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5

,,Venit pe lume” este cartea pe care nu o laşi din mână, nu poți, autoarea nu te lasă. Te poartă de la Roma la Sarajevo zilelor noastre, de la Sarajevo zilelor noastre la un Sarajevo asediat al anului 1992 şi înapoi.
Pe scurt, Gemma, o italiancă aflată la a doua tinereţe, merge împreuna cu fiul ei, Pietro, în Sarajevo sub falsul pretext al unei conferinţe. Da fapt, ea porneşte într-o călătorie de împăcare cu trecutul, iar pe fiul ei încearcă să-l pună în contact cu lumea de care aparţine, deşi nu a cunoscut-o niciodată.
Cu ajutorul Gemmei, Margaret Mazzantini ne obligă să suspinăm după dragoste la prima vedere şi după acea relaţie perfectă care durează mai mult de trei ani, care trece peste obstacole şi care cedează cu greu doar în faţa unui simţ nobil de responsabilitate care îl împedică pe Diego, iubitul Gemmei, să-şi trăiască fericirea. Ajungem să-l compătimim pe Gojko, veşnicul tânăr burlac, şi el îndrăgostit de Gemma, să-I iubim familia, să suferim alături de el în timp ce încearcă să supravieţuiască asediului oraşului Sarajevo. Ajungem să-l respectăm pe Giuliano, personajul cel mai echilibrat al cărţii şi soţul Gemmei şi să vedem în Pietro, adolescentul răzvrătit, câte ceva din trăsăturile copiilor, fraţilor, nepoţilor noştri.
Margaret Mazzantini nu a lăsat niciun personaj în voia sorţii. Fiecare dintre ele este construit cu emoţie, are un rol foarte clar definit în poveste şi lasă o amprentă adâncă asupra cititorului care, cu fiecare rând din poveste, trece de la melancolie, la pasiune, de la ură, la iubire, de la dezgust la plăcere.
Ceea ce face această carte greu de lăsat din mână este antiteza. Scenele agresive ale războiului sunt prezentate în antiteză cu viaţa liniştită de la Roma. Povestea de dragoste pe timp de pace în antiteză cu poveştile de dragoste în vreme de război. Obsesia distructivă a Gemmei de a avea un copil în antiteză cu dorinţa lui Diego de a duce o viaţă frumoasă doar în doi. Povestea, aşa cum o ştie Gemma, în antiteză cu povestea reală care, de altfel, reprezintă şi punctul culminant şi finalul romanului.
Este o carte care merită citită, care invită la reflecţie, care bucură mintea prin scriitură şi sufletul prin poveste.
Şi-n loc de final, citatul preferat din carte: ,,Nu ne vindecăm niciodată de ceea ce ne lipseşte, ne adaptăm, ne povestim alte adevăruri. Conviețuim cu noi înşine, cu nostalgia vieții, ca nişte bătrâni.”