Recenzie Invitatie la vals scrisa de "Silvia1988"

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5

Desi titlul duce cu gandul la o idila poetica, o poveste de dragoste tipic adolescentina (sau tinereasca, gandindu-ne la perioada studentiei), adevarul despre “Invitatia la vals” este… cam altul.
Pot spune ca am o inclinatie catre povestile de dragoste triste, fiindca mi se par cele mai intense si ajung sa ma marcheze ca cititor la un nivel aproape visceral. Iar acest roman parca ar fi o provocare, despre cat de dureroasa si ravasitoare poate fi o iubire, sau cat de tragic se poate sfarsi.

Povestea incepe cu prezentarea in postura de narator a tanarului Tudor Petrican, care se descrie obiectiv pe sine, cu toate calitatile si defectele: un baiat inteligent, stralucit la invatatura, cu mare succes la sexul opus, dar care-si foloseste atuurile pentru a-si spori stima de sine: umileste profesorii cu cunostinte suplimentare si profita de farmecul personal pentru a cuceri inimile fetelor, dupa care le paraseste brutal, fara explicatie.

Ne putem gandi ca acest personaj este demn de dispret si merita sa-si gaseasca nasul, dar felul in care povesteste fiecare etapa din viata si fiecare traire este aproape hipnotizant, fapt pentru care am reusit sa ma identific intr-un fel cu el si cu complicatiile firii lui.

In decorul de vis al Bucurestiului interbelic (pe care noi il cunoastem doar in varianta povestirilor si filmelor alb-negru), tanarul Tudor este student la Drept si locuieste cu chirie intr-o cladire din piata Amzei. Acolo, pe langa o ceata de baieti amuzanti de aceeasi varsta, o intalneste si pe Micaela, o tanara colocatara. Povestea de dragoste debuteaza in stilul sau personal, despre care ne-a avertizat: cu dorinta de a cuceri numai pentru palmares si pentru gadilarea orgoliului. Numai ca Micaela se va dovedi o personalitate diferita de celelalte intalnite de Tudor, situatia ducand la o iubire cu scantei, al carei final nu este dintre cele mai fericite.

Insa cartea – in cea mai mare parte – se bazeaza pe evocarea unor episoade pasionale, a unor plimbari si discutii in care cei doi par ca executa un vals perpetuu, prelungit cu mult dincolo de momentul intalnirii. Momentele de iubire sunt aproape delirante, insa caracterele dificile ale celor doi, predispuse spre obtinerea de satisfactii egoiste, intervine pentru a umbri ceea ce altfel era perfect. Astfel, Tudor o paraseste pe Micaela nejustificat, exact dupa reteta “clasica”, iar ea la randul sau va cauta sa rascumpere aceasta rusine printr-un gest extrem.

Se vede de la o posta ca si autorul se pricepe sa “suceasca mintile” cititorilor, cel putin cu mine asta a facut.:)Chiar daca stilul de scriere si unele dintre reflectiile personajelor sunt mult diferite fata de ceea ce intalnim in prezent, “stilul” de a iubi nu se demodeaza, fie ca il regasim in Bucurestiul interbelic sau in cel contemporan. In finalul cartii, am intalnit si acea fraza, transformata in citat celebru, pe care o stiam cu mult inainte de a citi cartea: “Iubirile cele mai mari sunt cele de care te indoiesti cel mai mult”: cuvinte dupa care simt ca nu mai am ce sa adaug.