Recenzie Si daca e adevarat… scrisa de "Gavrilut Roxana"

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5

’’Ce o să-ţi spun nu e uşor de înţeles, e imposibil de admis, dar dacă ai vrea să-mi asculţi povestea, dacă ai vrea să ai încredere în mine, atunci poate că vei sfârşi prin a mă crede şi asta e foarte important fiindcă eşti, fără să ştii, singura persoană din lume cu care pot împărţi acest secret.’’
Cu această carte, Marc Levy reuşeşte să captiveze toţi cititorii. Dacă la prima vedere pare o carte pe care o poţi lăsa din mână oricând, parcurgând ’’etapele revelatoare’’ ceva deopotrivă misterios, trist şi captivant ni se arată.
Frumoşi cititori, voi, cei care aveţi capacitatea de a vă metamorfoza, de a deveni, pe parcursul unui timp nedeterminat altcineva, voi, care puteţi fi martori la necazurile şi bucuriile unora, voi, cei care, stând încremeniţi într-un colţ, priviţi, fără a putea face nimic, citiţi încontinuu către acele rânduri. La prima vedere, totul pare decât atât… nişte rânduri, scrise în pripă, de către cineva cu inspiraţie. Ne zbatem întruna, noaptea ne gândim la ei, la acele personaje care, pentru câteva momente ne fac să uităm că aparţinem unei lumi deşarte, unei monotonii. Doar ei, autorii deosebiţi, reuşesc să ne salveze. Cănd sunt întrebată: ’’Ce simţi când citeşti?’’, răspund: ’’Cu fiecare carte capăt o nouă personalitate, fiecare carte reprezintă o viaţă trăită. Nu e la fel ca în realitate, şi ştii de ce? Pentru că viaţa aceasta a noastră, viaţa cărţilor e diferită faţă de cea pe care o trăim. Orice carte-viaţă poate fi retrăită oricând, în adolescenţă, la maturitate, la bătrăneţe, spre deosebire de cea reală. Când mă cufund în lectură trăiesc orice clipă ca şi cum ar fi ultima. Pun suflet în ceea ce fac. Îi iubesc pe unii, îi urăsc pe alţii. Sentimentele mele oscilează cu fiecare rănd citit. Nu ratez nimic, iar dacă ceva îmi e neclar recitesc şi retrăiesc acele momente. Nu mă pot dezlipi de o carte. Să-mi imaginez bătaia vântului, briza mării, scâncetele unui nou-născut, ţipetele unui soţ asupra soţiei sale, mă fac să mă simt unică. Sunt unică oare însă? Mulţi au fost aceiaşi ca şi mine, însă nu toţi au simţit ce am simţit eu. Eu citesc şi mă simt bine. E pasiunea mea şi mă bucur că sunt una dintre captivele cărţii.’’
’’Şi dacă e adevărat’’? Ce poate fi adevărat? Că am fost născuţi? Că încă putem respira aerul curat al acestei lumi dezagreabile? Că putem vedea lumina zilei, că putem auzi susurul apei, glasul blând al mamei? Toate acestea sunt insignifiante pe lângă povestea revelată de Marc Levy!
Ce părere aţi avea dacă aţi citi povestea unei tinere femei găsită într-un dulap, care se miră că poate fi văzută? Eu zic că e interesant. Că merită citită. Îţi pui mii de întrebări până ajungi la miezul problemei. Există aşa ceva? Da! Există. Pentru că Marc Levy a vrut să existe.
’’Şi dacă e adevărat?”, publicată în 1998, cunoaște un imens succes în librării. Cartea este publicată în 36 de limbi: din China, unde este tradus în mandarină și cantoneză, trecând prin Statele Unite, Japonia, Regatul Unit, Portugalia, Chile, Argentina, Brazilia și, evident, până în România. În Franța s-a vândut în peste 3.500.000 de exemplare, fiind cea mai vândută carte a anului 2000.
Suntem conduşi, cu grijă, către CEVA care la prima vedere pare imposibil, însă nu e! Suntem martori la viaţa unui medic intern la un spital din San Francisco, Lauren. Cu repezeala unei furtuni suntem aduşi unde trebuie. Vrând să plece într-o vacanţă, protagonista are un accident. Se încearcă totul; supradoze de medicamente, descărcări electrice, adrenalină…Totul pare în van. Sfârşitul e lângă ea, pândind-o, pregătit s-o înşface. Însă, în circumstanţe pe care le veţi descoperi, Lauren ’’reînvie’’ în ambulanţa spitalului. E în comă.
Aş putea, oare, să spun cu cuvintele mele sărace, ceea ce Marc Levy a creionat, de asemenea, cu cuvinte? Puteţi descoperi doar cumpărând cartea, citind-o şi de ce nu, recitind-o în orice moment al vieţii?
Apartamentul ei e închiriat de un tânăr pe nume Arthur, care o descoperă pe misterioasa noatră Lauren, care se află în celalat capăt al oraşului în comă. ’’În vreme ce Peggy Lee cântând Fever pe 101.3 FM, Arthur îşi afundă capul în apă de mai multe ori. Mai întâi îl uimi calitatea sonoră a cântecului pe care-l asculta, apoi realismul stupefiant al stereofoniei, mai ales la un aparat trebuind să-i fie în monofonie. Ascultând mai bine, părea că pocnitul din degete ce însoţea melodia provenea din dressing. Intrigat, ieşi din apă şi merse tipsil spre uşile dulapului, ca să audă mai bine. Zgomotul era tot mai precis. Ezită, respiră adânc ţi deschise brusc cele două uşi. Făcu ochii mari şi se trase înapoi. Ascunsă printre umeraşe, stătea o femeie care, cu ochii închişi, aparent vrăjită de ritmul cântecului, pocnindu-şi degetul mare de arătător, fredona.
<<Cine eşti dumneata şi ce cauţi aici?>> întrebă el.
Femeia tresări şi îşi deschise ochii cât erau ei de mari.
<<Mă vezi?>>
<<Bineînţeles că te văd.>>
Pătea totalmente surprinsă că el se uită la ea. El îi atrase atenţia că nu era nici orb, nici surd şi îşi reformulă întrebarea: ce făcea ea acolo? Drept orice răspuns, ea îi spuse că găseşte lucrul ăsta formidabil. Arthur nu vedea nimic formidabil în această situaţie şi, pe un ton şi mai agasat ca înainte, puse pentru a treia oară întrebarea: ce făcea ea în baia lui, la ora asta târzie din noapte? <<Cred că nu-ţi dai seama, reluă ea, atinge-mă pe braţ!>> El rămase stupefiat, ea insistă:
<<Atinge-mă pe braţ, te rog!>>
<<Nu, n-o să te ating pe braţ, ce se petrece aici?>>
Ea îl napăcă pe Arthur de încheietura mâinii şi-l întrebă dacă o simţea când îl atingea ea. Cu un aer excedat, el îi confirmă cu fermitate că a simţit când l-a atins, că o vede şi că o aude perfect.’’
Descoperă, în cele din urmă. Că tot ce spusese această ’’fantomă’’ e adevărat!
Viaţa pe care o dobândim pe parcurs începe să ia întorsături de-a dreptul îngrozitoare şi neaşteptate. El e singurul care o putea vedea, e singurul care o putea salva.
Învăţăm despre adevărata iubire, despre ceea ce există însă noi nu vedem din cauza indiferenţei.
’’Să identifici fericirea când se află la picioarele tale, să ai curajul şi hotărârea de a te apleca pentru a o lua în braţe… şi a o păstra. Asta-i inteligenţa inimii.’’ Arthur dă dovadă de o iubire enormă, face un sacrificiu imens, pe care nu-l regretă.
Timpul însă e duşmanul omului. Dacă ar fi rămas în comă, la rândul lor, ar fi rămas fericiţi.
Învăţăm că timpul e preţios; nu putem da timpul înapoi, să refacem greşelile. Ele rămân aşa cum sunt, iar noi trebuie să trecem peste. ’’Dacă vrei să înţelegi ce înseamnă un an de viaţă, pune întrebarea unui student care a picat la examenul de sfărşit de an. O lună de viaţă: vorbeşte-i unei mame care a adus pe lume un copil prematur şi-l aşteaptă să iasă din incubator ca să-şi strângă puiul în braţe, teafăr şi nevătămat. O săptămână: întreabă-l pe un bărbat care lucrează într-o uzină sau o mină ca să-şi hrănească familia. O zi: întreabă-i pe doi îndrăgostiţi lulea care aşteaptă să se întâlnească. O oră: întreabă-l pe un claustrofob prins într-un ascensor în pană. O secundă: uită-te la expresia unui om care tocmai a scăpat dintr-un accident de maşină. Şi o miime de secundă: întreabă-l pe un atlet care a câştigat medalia de argint la Jocurile olimpice şi nu medalia de aur pentru care se antrenase toată viaţa. Viaţa este magică!’’
Lectură plăcută!!