Recenzie Culoarea sentimentelor scrisa de "Silvia1988"

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5

Cu toata sinceritatea, n-am mai citit de mult o carte atat de buna. Este o poveste care captiveaza, implica cititorul cu totul si se citeste pe nerasuflate.
Imi place atunci cand reusesc ca prin intermediul unei carti, sa patrund intr-o alta lume, fie ea buna sau rea. Iar romanul de fata, m-a introdus intr-o perioada care mie imi trezeste sentimente aparte – America anilor ’60, perioada de aur a bunicilor. Departe de a fi o societate model – statul sudic Mississippi, oraselul Jackson – o lume care teoretic incepe sa abandoneze vechile tipare, prejudecati si discriminari, este practic marcata de conflicte, mai pe fata, mai inabusite, intre oamenii de culoare si cei care nu pot accepta faptul ca a fi diferit (in cazul de fata ca si rasa), nu inseamna un pacat sau sinonim cu a fi murdar, prost sau delicvent.

Pornind de la aceste conflicte, autoarea ne introduce trei personaje: doua de culoare neagra – Aibileen si Minny si una alba – Skeeter. Pe rand, fiecareia ii este alocata o parte din povestire. Fiecare impartaseste cititorilor propriul punct de vedere, ni se arata atat viata particulara si familia, cat si viata traita de cele 2 servitoare negre la familiile de albi la care sunt angajate.

Pe parcursul povestii, ranile create de discriminare se deschid sub ochii nostri si ne este pusa pe masa realitatea, exact asa cum a fost consemnata de istorie, cu aspectele ei intunecate ca abuzurile, rautatile si violenta, cat si cele pozitive, cum ar fi dragostea servitoarei negre pentru copiii albi, care e intrecuta in intensitate uneori de dragostea parintilor naturali, capacitatea lui Skeeter, o “cucoana alba” de a vedea in cele 2 negrese dincolo de uniforma de servitoare, curajul lor de a demara un proiect plin de riscuri, curajul de a te pune in general de-a curmezisul “ordinii” din oras, in care fiecare-si cunoaste locul si nimeni nu are dreptul sa comenteze, precum si multe alte fragmente de viata. Totul construie o poveste captivanta si bogata ca naratiune si dialog.

Cele trei femei vor cunoaste atat caracterul nebanuit de omenos al semenilor lor (personajul Celia), cat si cel diabolic (personajul Hilly), iar asta indiferent de culoarea pielii. Fiindca autoarea ne transmite cu claritate indemnul de a nu judeca un om dupa culoare, mesaj ce razbate din fiecare pagina, din fiecare fragment.

Personal, cartea mi s-a parut ca un film lung si frumos. Am reusit sa-mi imaginez totul la perfectie: infatisarea personajelor, vocile lor, timbrul vocal si tonul, coafurile, mimica… asta si pentru ca totul la ele este bine conturat, tot ce fac si spun, reactiile in fata diverselor evenimente si personalitatea. In plus, spre deosebire de alte carti, personajele actioneaza exact ca oamenii pe care-i intalnim in viata de zi cu zi, fara a fi metaforic impopotonate cu comportament dramatic sau neuzual. Toate astea m-au facut sa le indragesc pe cele trei protagoniste, sa ma implic emotional, sperand ca pana la sfarsit, sa-si regaseasca fericirea, fiecare felul sau dar si cum ii este dat, conform statutului social, care din pacate continua sa fie un criteriu in conturarea destinului.
Aproape mi-a parut rau cand am ajuns la ultima pagina, dar mi-a fost imposibil sa citesc mai incet, captivata de povestea oarecum trista, scrisa insa pe un ton optimist, chiar si putin copilaros. Am adorat pur si simplu faptul ca am fost “trimisa” in anii ’60, perioada care-mi e foarte draga, si am descoperit fragmente de viata, emotii si... sentimente fara culoare.