Recenzie Eleganta ariciului scrisa de "simsim"

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5

După primele pagini din aceasta carte am rămas pe gânduri…oare o să-mi placă? Eram puţin confuză pentru că sunt două personaje care povestesc din perspectivă proprie evenimentele şi abia după câteva capitole m-am obişnuit cu stilul, cu formatul cărţii şi am început să asamblez puzzle-ul.

Şi ce minunăţie de puzzle a ieşit. Mi-e atât de dragă cartea asta. E genul de carte pe care o termini şi îţi zici: as fi vrut să scriu eu cartea asta. Cele două personaje principale ies din tiparul categoriei din care fac parte: doamna Michel, o portăreasă care citeşte romane ruseţi, adoră arta şi filosofia dar se luptă să nu se dea de gol şi să păstreze aparenţele şi Paloma, o fată de 15 ani, super inteligentă care încearcă să găsească un sens pentru existenţa ei şi a omenirii în general…dar din cauză că nu reuşeşte, planul ei e să se sinucidă. Cele două ajung să se descopere şi să petreacă tot mai mult timp împreună şi vieţile lor se schimbă datorită acestei prietenii bazate pe „secretul” pe care îl împărtăşesc: sunt diferite, atipice şi se înţeleg reciproc. Nu e genul de carte pe care o poti rezuma…are atatea cugetari interesante. Va las cateva citate in schimb:)

P.S: Să nu vă speriaţi de cugetările depresive ale Palomei. Cu toţii avem momente din astea;)

“Ceea ce nu-i în regulă este că toţi copiii cred în vorbele adulţilor şi, deveniţi adulţi, se răzbună înşelându-şi propriii copii. „Viaţa are un sens pe care-l cunosc doar oamenii mari” este minciuna universală în care toată lumea e obligată să credă. Când, la vârsta adultă, înţelegi că nu-i adevărat, e prea târziu. Misterul rămâne intact, dar toată energia disponibilă a fost demult irosită în activităţi stupide. Nu mai rămâne decât să te anesteziezi cum poţi, încercând să-ţi maschezi faptul că nu găseşti nici un sens vieţii tale şi-ţi amăgeşti propriii copii pentru a încerca să te convingi mai bine pe tine însuţi.”

„Iată deci cugetarea mea profundă pe ziua de azi: e pentru prima oară când întâlnesc pe cineva care caută oamenii şi care vede mai departe. Poate să pară ceva banal, dar eu cred că este profund. Noi nu vedem niciodată mai departe de certitudinile noastre şi, mai grav, am renunţat la întâlnirea cu ceilalţi, nu facem decât să ne întâlnim pe noi înşine fără a ne recunoaşte în aceste oglinzi permanente. Dacă ne-am da seama de asta, dacă am deveni conştienţi că nu ne privim niciodată decât pe noi înşine în celălalt, că suntem singuri în deşert, am înnebuni(…) Eu însă implor soarta să-mi acorde şansa de a vedea mai departe de mine însămi şi de a întâlni pe cineva.”

“Să trăieşti, să te hrăneşti, să te reproduci, să-ţi îndeplineşti treaba pentru care te-ai născut şi să mori: toate astea n-au niciun sens, e adevărat, dar aşa stau lucrurile. Aceată aroganţă a oamenilor de a-şi imagina că pot să forţeze natura, să scape destinului lor de nimicuri biologice…şi această orbire în privinţa cruzimii sau a violenţei propriilor moduri de a trăi, de-a iubi, de a se reproduce şi de a se război cu semenii lor. (…) Libertatea, hotărârea, voinţa, toate astea sunt himere. Credem că putem face miere fără să împărtăşim soarta albinelor; dar nici noi nu suntem altceva decât nişte sărmane albine sortite să-şi facă treaba şi pe urmă sa moară.”