Unde sunt? > Acasa > Carti > Poezii > Amurguri

Amurguri

scrisa de Dudi Taimanescu Balaita

Amurguri de Dudi Taimanescu Balaita Propune aceasta cartePentru a propune cartea trebuie sa te autentifici. Acum citesc aceasta cartePentru a salva cartea trebuie sa te autentifici. Vreau sa citesc aceasta cartePentru a salva cartea trebuie sa te autentifici. Am citit aceasta cartePentru a salva cartea trebuie sa te autentifici.
CUMPARA CARTEA Pret Magazin
Amurguri 22.13 lei *

* Preturile pot fi diferite pe siteurile partenere in functie de promotiile lor curente.

Editura: Anamarol
Autor (i): Dudi Taimanescu Balaita
Anul aparitiei: 2007
Descriere: "Dudi Taimanescu BAlaita stie sa fie ea insasi in fiecare cuvant, in fiecare vers, in fiecare semn grafic si, desi traieste departe de tara, inima ei este mereu aici, acasa, legand sufletele romanilor de pretutindeni prin versuri de o inestimabila frumusete, pe care ni le ofera cu generozitate. Pentru ce scrie Dudi nu exista un sfarsit, iar despre universul poetic al acestui condei s-ar putea scrie mult, dar cel mai bine o va face chiar Domnia Sa lasand POEZIA insasi sa-si curga fluviul impetuos catre vesnicie"
Profesor Aurel Oancea


Carti similare cu Amurguri

Panda sufletului

Panda sufletului

de Ilie Constantin

mai mult
Poezii

Poezii

de Mihai Eminescu

mai mult
Versuri originale si talmaciri

Versuri originale si...

de Stefan Octavian Iosif

mai mult



Scrie recenzie

Convinge-ti prietenii ca aceasta carte merita citita. Logheaza-te pentru a scrie o recenzie.

Comentarii

Adrian Erbiceanu pe 04.05.2015 01:31:13

M a g i a p o e z i e i

(Din Introducerea la volumul "AMURGURI", de Dudi Tăimănescu Bălăiţă, Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2007)


Citesc şi recitesc versurile răsărite magic, prin mijlocirea tehnologiei moderne, pe ecranul real al unei lumi virtuale, versuri ce freamătă de viaţă, versuri ce
unduiesc şi se mlădie, versuri ce ard şi se revoltă.
Dudi Tăimănescu Bălăiţă!
Cine este Dudi?
Dragostea şi Marea. Dramă eternă. Descătuşare de forţe care, meşteşugit împletite, ne poartă, vibrând de emoţie, dincolo de tot ce pare să fie natural.
Marea - element terian, atemporal şi rece; Dragostea – manifestare clocotitoare, fierbinte şi efemeră a spiritului uman... Două elemente care n-ar trebui să aibă ceva
în comun, se înfrăţesc aici într-un joc regizat cu măiestrie: „De-ai şti cât te iubesc, calea mi-ai ţine! //...Te-aş aduna din ramuri de cuvinte, /
din risipite-mpetălări iacinte, / din cioburi răvăşite şi rebele, / din praful scuturat în zori de stele, / din crustacee zdrumicate-n valuri / şi toată spuma
dunelor din maluri.” („Dar cum să ştii?”)
Dragostea n-are vârstă; dragostea nu cunoaşte limite; ea este acceptată – atât timp cât poate exista, măcar ca o singularitate, într-un univers
inaccesibil – ca dătătoare de speranţă. Raţiunea se subordonează instinctului: „Gândind că e-o-ncercare ticluită / mereu hrănesc aripi de amăgiri
/ credinţei că pe oricare orbită-s / şi paralele fără despărţiri.”
(„Paralele fără despărţiri”)
Iubirea ideală, cu toate contorsionările ei, o acaparează pe autoare, vibrând-o la treceri spirituale alternante, derulând continuu puternice imagini afective: „
Străine lacrimi mă ardeau prelinse / când sfărâmându-mă sub tălpi – uitarea / te-ndepărta pălind prin neguri ninse...// Fugeau cu tine brazii şi
cărarea / şi... m-am trezit cu braţele întinse.” ( „Parcă era,...ba nu era...”)
„AMURGURI” nu este o carte scrisă pentru a fi scrisă, o însăilare de versuri ocazionale, un tertip căutat pentru a stârni admiraţia pe faţă a unora şi
bârfa, inerentă, pe la spate, a altora; ea este o confesiune sentimentală la cel mai înalt grad posibil. Limbajul, fericit ales, fără decoraţii inutile, dă versurilor o
fluiditate remarcabilă. Imaginile, prin excelenţă feminine, farmecă ochiul şi delectează mintea. Dragostea nu este ceva cu care te poţi juca. Odată prinsă în mrejele ei,
lumea, văzută prin prisma versurilor autoarei, pare să-şi piardă sensurile. Totul devine o aşteptare: „ Chircită ghem – îmi fac un cuib pe scară, / iar
primprejur aştern ţol de frunziş. // De-o fi cumva s-apari aşa,-ntr-o doară, / sunt candelă grijind prin rămuriş.” ( De-o fi
s-apari”)
Vremea, atâta câtă e, atâta cât ne este dată, nu se supune nici uneia dintre legile închipuite de noi. Bucuria, tristeţea – faţete inseparabile ale
aceleaşi entităţi – nu-şi găsesc locul în codicil; ele fac parte din lumea noastră interioară, o lume ferită de lumina zilei ca de teama unui cataclism.
Monologul pe care îl purtăm cu noi înşine îl percepem ca pe o salvare, ca pe o necesitate imperioasă de-a ne păstra întregul. Ironia, plasată strategic, accentuează
drama: „Iubeai..., iubeam...:Cuvinte însăilate / amirosind furtuni copleşitoare / cu jurăminte de fidelitate / pastrate – foc şi scrum prin calendare. // Azi te-aş
iubi c-o tonă de carate / dar n-am cu ce s-aprind o lumânare...” („Azi te-aş iubi...”)
Poetă, indiscutabil ingenios sentimentală, Dudi Tăimănescu urcă poezia, odată cu ea, pe treptele întregului eşafodaj: de la prima până la ultima iubire. Florile
le-a lăsat pe drum, pentru alţii! Trandafirii, doar trandafirii îi mai amintesc – aşa cum dorm risipiţi pe plajă, bătuţi de vânturi şi spălaţi de apele
sărate ale mării – de dorurile unui sfârşit de vară. Viziunea Toamnei o cutremură; Natura devine un simplu cadru; Marea – un moft; Dragostea, numai ea nu vrea să se
lase înşelată: „Un licurici adus din întâmplare, / fragil cât e secunda,-ai licărit, / ca să dispari la prima sărutare / a jocului cu briza, răzleţit. //
Mă îngrozesc tenebrele-n
strâmtoare, / dar tot cutez să caut un chibrit...” („Tot cutez”)
Cine ar crede că acesta este un volum de debut?! Maturitatea cu care este tratată poezia, iscusinţa cu care autoarea ştie să-şi transcrie biografia, făcându-ne
părtaşi la această peregrinare – atât de veche şi, totuşi, atât de nouă – trădează, indiscutabil, o mână exersată, un exerciţiu îndelungat,
un simţ înnăscut al ritmului şi rimei.
Poezia este posedantă. Odată intrat pe făgaşul ei, nu mai există scăpare: „ Mă arcuiesc creangă cu fruct de rime / spre raftul unde toamnele m-au vrut / cu drumurile
noi printr-o mulţime / de-atâtea alte căi ce-am străbătut.” ( „Îmi zbat nedumerirea”)
Cine este Dudi Tăimănescu? Nu ştiu! Ştiu numai că, de undeva, de departe, o toamnă feerică îşi deschide, plină de graţie, evantaiul. Din luminile şi
umbrele ei se încropeşte, miraculos, o poartă, o poartă dincolo de care se întrevăd culorile renăscute ale primăverii; o primăvară a pământului – o
primăvară a poeziei!

Adrian Erbiceanu


Comenteaza
















Taguri


Poll

Votati cartea lunii!