Unde sunt? > Acasa > Carti > Literatura clasica > Ion

Ion

scrisa de Liviu Rebreanu

Ion de Liviu Rebreanu

Editura:	Liviu Rebreanu
Autor (i):	Liviu Rebreanu
ISBN:	978-973-87260-7-9
Anul aparitiei:	2006
Descriere:	Garabet Ibraileanu propunea, in studiul Creatie si analiza (1926), o distinctie: Rebreanu, „psiholog e putin; dar e sociolog“. De asemenea, criticul si teoreticianul stabileste ca „cele doua romane veritabile ale d-sale“ (Ion si Padurea spanzuratilor) „zugravesc societatea ardeleana, curentele sociale si de idei de acolo, conflictele de clasa si cele morale etc. Deci trebuia sa aiba un deficit de arta“. in 1934, in Istoria literaturii romanesti contemporane, N. Iorga aprecia: „in romanul cu optzeci de personagii, cu violuri si omoruri, cu toate manifestarile brutei“ (se vorbeste despre Ion), „e acelasi realism de salbateca autenticitate «expus» intr-un rece stil de jandarm care constata infamiile petrecute in raionul sau…“Fara indoiala ca nu putem interpreta ad literam nici una din tezele sustinute de cei doi mari exegeti ai primelor romane ale lui Liviu Rebreanu. in prima pagina a romanului Ion, elemente ale naturii ii apar autorului intr-o proiectie emotionala, imaginile reflectandu-se apoi intr-o comunicare alegorica: „Din soseaua ce vine de la Carlibaba, intovarasind Somesul cand in dreapta, cand in stanga,...se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece raul peste podul batran de lemn, acoperit cu sindila mucegaita…“. Elemente ale decorului sunt asimilate umanului, dobandesc insusiri proprii vietii (podul este insotit de epitetul: „batran“, insusire a materiei organice). in continuare, de asemenea se observa ca drumul nu trece prin satul Jidovita, ci „spinteca satul Jidovita si alearga spre Bistrita“...pentru ca apoi, dupa ce „coteste brusc pe sub Rapele Dracului...“ „...sa dea buzna in Pripasul pitit intr-o scrantitura de coline“. Alegoria este evidenta: drumul spinteca satul, alearga, da buzna... Totul este vazut prin prisma starilor de spirit ale naratorului; nu entuziasm sau vibrare lirica necenzurata, ci comunicare de o mare tensiune subterana. Observatiile lui T. Arghezi, facute in „Cugetul romanesc“ (nr. 1 din 1922) despre romanul Ion, formulate cu o mare virulenta pamfletara, sunt contrazise de natura scriiturii lui Rebreanu: „A scrie ca dl. Rebreanu nu este catusi de putin a scrie, este a lipi pe geamuri cu pap ilustratii... Ochi mort, minte somnolenta... ingerul bleg care le poarta, nu are tresarire, o enervare; el trece cu matele taras prin praf si doarme.“in realitate, in marile dimensiuni ale prozei sale obiective, Rebreanu evoca intr-o maniera straina samanatorismului atmosfera satului ardelean cu arhaismul sau ce transcende secolele: „La marginea satului te intampina din stanga o cruce stramba pe care e rastignit un Hristos cu fata spalacita de ploi si cu o cununita de foi vestede agatata de picioare. Sufla o adiere usoara si Hristos isi tremura jalnic trupul de tinichea ruginita pe lemnul mancat de carii si innegrit de vremuri.“ Modestia, saracia materiala a satului e sugerata discret prin mijloace artistice de mare sobrietate, prin forta evocatoare a catorva epitete: „La marginea satului... o cruce stramba pe care e rastignit un Hristos cu fata spalacita de ploi...“ Imaginea satului se defineste insa in continuare prin alte cateva elemente esentiale: linistea, gradinile, susurul frunzelor, ceata... „Satul parca e mort. Zapuseala ce pluteste in vazduh tese o tacere nabusitoare. Doar in rastimpuri fasie alene frunzele adormite prin copaci. Un fuior de fum albastrui se opinteste sa se inalte dintre crengile pomilor, se balabaneste ca o matahala ametita si se pravale peste gradinile prafuite, invaluindu-le intr-o ceata cenusie“. Un val puternic de animism strabate din adancuri atavice in fiinta naratorului. Elementele decorului ii fiinteaza intr-o armonie universala, raspund unor emotii, prefigureaza trairi, drame: fumul e ca o manta care „se opinteste, se balabaneste, se pravale ametit“, acoperisul casei lui Alexandru Pop-Glanetasu, acoperis de paie, „parca e un cap de balaur“, pana si soarele insusi „peste Magura Cocorilor atarna... ingalbenit de necaz ca mai are o postata buna pana la asfintit“.Puterea de fascinatie a stilului lui Rebreanu rezida in finetea si ineditul constructiei, in plasticitatea imaginii in stare sa comunice concret un timp si spatiu atat de abstract. Arhitectonica romanului Ion propune interferenta a doua planuri, a celor doua medii de viata cu specificul lor, cu trasaturi distincte; in satul Pripas, pe langa marea masa a taranilor muncitori, cealalta categorie sociala, „intelectualitatea“, este infima numeric, dar are o pozitie bine definita fata de taranime. Asa de pilda doamna Maria Herdelea, cu toate ca era fata de tarani, invitata de preotul Belciug sa asiste la hora din sat, primeste propunerea avand constiinta desavarsitei diferentieri intre ea si „popor“: „Da, putem privi putin si noi... Mie chiar imi plac petrecerile poporului“. Iar pe Ion il apostrofeaza distant: „– Gros obraz ai, becisnicule, daca dupa ticalosiile pe care le-ai facut invatatorului, mai indraznesti sa ne treci pragul!“ Stratificarile sociale sunt reflectate realist, tinandu-se seama de realitatile economice si sociale; in masa de tarani saraci din satul Pripas se afla insa si bogatii satului: Toma Bulbuc, Vasile Baciu, primarul Florea Tancu, ªtefan Hotnog si altii. De multe ori casatoriile se fac din interese materiale. Astfel, Vasile Baciu sarac, pentru a se imbogati, se insoara cu o fata care are mult pamant. Alexandru Pop-Glanetasu, sarac, se insoara cu Zenobia, bogata. Florica, cea mai saraca fata din sat, se casatoreste cu George, fiul celui mai bogat om din sat. Ion, unul dintre cei mai saraci baieti din Pripas, isi consuma energiile, intreaga viata in drama rezultata din sfasierile si lupta permanenta pe care o da cu sine insusi, bantuit in egala masura de glasul pamantului si glasul iubirii. Robit de glasul pamantului, resemnat in fata vietii, isi inabuse in suflet glasul iubirii. Cand Florica ii reproseaza spunandu-i ca se face de rasul lumii umbland dupa Ana lui Vasile Baciu, Ion, cu sufletul zdrobit de durere, ii raspunde „cald, mangaind-o din ochi“, cu gestul sacramental, de parca si-ar frange cu indarjire inima:„– Nu vezi tu cum e lumea azi, Florico?... Vai de sufletul meu... Crede-ma! in inima mea tot tu ai ramas craiasa...“ Drama, care zguduie din temelii viata satului Pripas, e declansata de spectrul permanent al saraciei materiale ca o teroare apocaliptica, adevarata obsesie a tanarului erou al romanului. Asemeni altui personaj al aceluiasi roman, si lui Ion „parintii nu i-au dat decat sufletul dintr-insul“. Brutalizat de conditiile vitrege in care traieste, Ion, purtand in adancul sufletului o dragoste strivita, devine nesimtitor la tot ce se mai petrece in jurul sau. in zadar il condamna opinia intregului sat pentru bataile ce le suferea Ana din cauza lui. in zadar toti cei mai apropiati, parintii, familia Herdelea incearca sa-l induplece sa se invoiasca cu Vasile Baciu cu privire la zestre. Cand Ghighi si Laura „cu glas tremurat de mila“ ii amintesc de bataile crunte indurate de Ana, Ion raspunde „cu un ranjet rautacios“:„– Lasa ca bine-i face! Lasa s-o bata zdravan ca i se cade!“Cuvintele lui Ion capata un sunet cu atat mai inuman cu cat, in ansamblul structurii operei, ele sunt raportate la dragostea deznadajduita ce i-o purta Ana, la tipetele ei sfasietoare, strivita sub picioarele lui Vasile Baciu.„– Iarta-ma, tata!... Nu ma omori, tata!...“Una din trasaturile cardinale, in realizarea artistica a operei, este intuitia exacta a starilor sufletesti traite de personaje, mai ales in clipele de mare tensiune. Asa de pilda in scena batailor indurate de Ana, scriitorul surprinde exact efectul paradoxal, cu totul neasteptat, dar cu totul real, ce-l au pentru Vasile Baciu tipetele Anei. „Vaietele ei, cu cat mai sfasietoare, cu atat pe Baciu il intaratau mai tare si-l faceau sa racneasca mai avan, parca astfel ar fi vrut sa-i inabuse glasul. Deoarece insa strigatele fetei nu slabeau, ci se ingrosau ca si cand ar izvori acum din pantece, ochii lui umflati de manie zarira din nou burta batjocoritoare si indata incepu sa o loveasca cu piciorul, icnind mai multumit, parca prin fiecare lovitura si-ar fi racorit sufletul“. Asemenea chinuri insa, indurate de Ana, pe Ion il lasau rece, in timp ce toata lumea satului Pripas traia o adanca ingrijorare, o adanca mila pentru Ana si explozii de revolta si ura impotriva „prascaului“ Glanetasului. Asa, de exemplu „in casa Herdelea... purtarea lui Ion era privita ca o murdarie fara pereche. Bataile ce le suferea Ana din pricina lui starneau zilnic valuri de lacrimi si explozii de mila pentru victima prascaului Glanetasului...“ Inaccesibil si surd la sfaturile celor din jurul sau, Ion devine tot mai irascibil. Ajunge pana acolo incat in una din zile, „intr-o dumineca, tocmai in vremea liturghiei“, sa bata „crunt pe tatal sau, pentru ca il sfatuise, foarte pe departe, sa caute sa se inteleaga cu Vasile Baciu...“ Rostogolit tot mai jos pe treptele decaderii sufletesti, tot mai posedat de setea de a-si pastra pamantul smuls cu ferocitate de la Vasile Baciu, Ion, dupa ce vine din temnita, dupa moartea Anei, gasindu-si acasa copilul bolnav, ingrozit de eventualitatea pierderii pamantului prin posibilitatea mortii copilului, se repede innebunit la maica-sa „ii puse mana in par si incepu sa-i care la pumni cu sete racnind...“ incat Glanetasu insusi sarind in ajutorul bietei femei care tipa, primi si el in invalmaseala „cateva ghionturi“. indarjirea, agresivitatea, violenta lui Ion sunt reliefate in puternic contrast cu depresivitatea sufleteasca a Anei, zdrobita in batai, cu mintea „stoarsa ca un burete uscat“.Trimisa de Vasile Baciu acasa la Glanetasu sa se invoiasca cu Ion, „...Ana porni spre Glanetasu, cu sufletul greu, cu trupul zdrobit.Mintea-i era stoarsa ca un burete uscat. Nici o nadejde, dar nici o incredere. Mergea cum o purtau pasii, ca un caine izgonit“. Ana se comporta ca o victima fascinata de fiara careia i-a cazut prada.Scriitorul insista asupra unui complex de automatisme specifice unei asemenea stari sufletesti. Ramasa fara nici o urma de demnitate, ea coboara tot mai mult pe treptele umilintei. Naufragiata intr-o damnatiune a suferintei, firava ei fiinta nu are alt reazim moral decat pe cel care declansase o asemenea tragedie si continua sa o alimenteze rece, calculat pana la ferocitate. Cu cat Ana se umileste mai mult, cu atat Ion este mai neindurator, mai hotarat sa intre in posesia pamanturilor lui Vasile Baciu. Tabloul sosirii Anei in casa Glanetasului, pentru a cere indurarea lui Ion, este construit cu minutia raporturilor judiciare si psihiatrice.Tensiunea dramatica a unui asemenea moment, atmosfera interiorului casei taranesti, pranzul sarac, totul este surprins magistral, cu sobrietate si totodata cu o densa substanta a realului. in fata lui Ion, Ana se inspaimanta mai mult simtind, infricosata, ca se afla in fata unui om cu suflet de piatra. „Se pomeni in casa Glanetasului, fara sa-si dea seama daca a intalnit pe cineva in cale, daca afara e vreme buna ori vreme rea. si in casa vazu pe Ion stand la masa, cu un briceag in mana si crestand o ceapa mare rosie, iar pe masa vazu o paine de malai abia inceputa, o bucata zdravana de slanina groasa si niste sare pisata intr-un nod de panzatura....Fata se aseza nepoftita pe lavita, caci genunchii ii tremurau ca piftia, si ramase cu ochii umezi atintiti asupra lui Ion care, linistit ca si cand n-ar fi zarit-o, taia cu briceagul o muscatura de slanina, o potrivea pe o felie buna de malai, o vara in gura, tavalea prin sare ceapa crestata si apoi infuleca dintr-insa cu multa pofta.“ in fata unui asemenea spectacol, in urechi cu scrasnetul dintilor lui Ion „muscand vartos din ceapa“, Ana privea lung, „tacea fara sa stie ce asteapta si se minuna de nepasarea lui neinteleasa, atunci cand in sufletul ei clocotesc durerile numai si numai pentru ca l-a iubit pe el mai adanc decat orice pe lume“, in tacerea apasatoare, „framantata doar de molfaitul flacaului“, cand Zenobia sfarma linistea intreband cu glas „ascutit si mirat“:„– Ai mai venit pe la noi, Anuta?! Ana pare atunci a se trezi dintr-o aiurare, surprinsa de intrebare, nestiind ce sa raspunda, ramane si mai mirata cand isi aude vocea plansa si fricoasa:– Am venit, lele Zenobie... am venit pentru Ionica...“Momentul psihologic, in marea lui tensiune, este comunicat deplin in aceste putine cuvinte, dar in fiecare cuvant vibreaza intens sfiala, tensiunea sufleteasca, deznadejdea si poate o indepartata si palida raza de speranta. insa raspunsul paradoxal nu schimba expectatiile: in odaie „se inteleni tacerea“, in timp ce Ion nestingherit continua sa muste „vartos“ din ceapa, sub privirile inspaimantate ale Anei. Cand in cele din urma „flacaul se rosi inghitind in plin“ si intreba incet fara sa se intoarca la ea:„– Da ce-i porunca, Ana? Ce vrei cu mine?“. Atunci Ana, paralizata de raceala intrebarii, abia poate ingaima cateva cuvinte, dupa care izbucneste in lacrimi, cu privirile plecate „pe pantecele umflat care, de sughiturile plansului stapanit, se zvarcolea ca o imputare“. in vreme ce insa Ana isi traia cu deznadejde prabusirea sufleteasca, Ion infuleca, o data cu ceapa, victoria in tentativa sa de a intra in stapanirea mosiei lui Vasile Baciu si-aruncandu-si de asta data ochii spre Ana, „ii cantari burta cu o privire triumfatoare“. ªi aceasta nu-i inca limita cea mai de jos atinsa de Ion in ferocitatea egoismului cu care isi urmareste implinirea scopului urmarit. Cu socrul sau, cu Vasile Baciu se bate „uitand orice omenie...“ isi cara „la pumni peste cap, cu sete, grohaind ca niste mistreti prinsi in capcana“. Dupa ce Herdelea si Titu abia reusesc sa-i desparta, Ion mai adauga: „– Sa-ti mananci fripta odrasla, talhar batran ce esti!“Cand Ana, alungata de tata-sau, vrea sa vina acasa la Ion, acesta, „scotand cutitul din serpar“, ii striga: „– Fugi, fleandura, fugi de aici ca uite acu te trimit pe lumea cealalta!... si sa nu te mai prind prin ograda mea ca te spintec!... Hoata!...“ Exemplele s-ar putea inmulti pentru a se arata tot mai mult ca Ion, ca expresie a instinctului de proprietate a pamantului, nu pune in scopul atingerii unui asemenea scop, „o inteligenta supla“, asa cum afirma Eugen Lovinescu in studiul L. Rebreanu din Critice, VII, ed. def. 1929. Ion ramane insa, tot dupa aprecierea lui Eugen Lovinescu, „o vointa imensa“, o energie inepuizabila. Cat priveste „umanizarea“ personajului, asa cum se aminteste in acelasi studiu, procesul umanizarii nu se produce nici dupa ce Ion intra in stapanirea pamantului ravnit cu atata patima. Dimpotriva, asa cum rapise intreaga mosie a lui Vasile Baciu, tot asa vrea, dupa moartea Anei, sa i-o rapeasca lui George pe Florica. „... Ion, brusc ca o fiara, o cuprinse de subtiori si-i musca buzele. Apoi Florica se lasa pe spate, moale, gemand... – Tot a mea trebuie sa fii tu! zise barbatul pe urma cand Florica isi lega naframa, gata de plecare. Sa stiu bine ca fac moarte de om si tot a mea ai sa fii!“ si intr-adevar, moarte de om s-a facut, dar, de data aceasta, Ion era cel care cadea sub vajaitul napraznic al loviturilor de sapa date prin intunericul noptii de George. Muribund, tarandu-se cu puteri supraomenesti „sub nucul batran de langa gardul dinspre ulita“, Ion gandea ultimele sale cuvinte: „Mor ca un caine“! in zorii cu cer albastru, „proaspat spalat“, cand ploaia incetase, dupa aproape o noapte de chin, in horcaituri grele, o data cu cea din urma bataie a inimii care batuse atat de napraznic pentru pamant si pentru Florica, se stingea acum in pieptul tanarului si indarjitului taran, si setea de pamant si setea de iubire. Prin jertfa eroului sau, Liviu Rebreanu demonstra un adevar general, in egala masura de natura etica si sociala: fericirea, urmarita in fagasul stramt al egoismului, nu poate fi atinsa. Liviu Rebreanu este un scriitor anticalofil, dupa cum insusi marturiseste, insa are stiinta de a gasi de fiecare data cuvantul cu cea mai mare putere de sugestie. intr-adevar, fara sa urmareasca a „scrie frumos“, izbuteste sa „exprime exact“ si cu un oarecare farmec al cuvantului. Iata doar cateva exemple: „Dupa o saptamana ploioasa – rasari o zi aurita, calda, stralucitoare, cum nu se mai pomenesc decat in tinuturile muntoase, in dricul primaverii“, (capitolul VII). Sau: „Praporii fluturau alene in adierea de primavara care ducea departe mirosul de tamaie si aducea in schimb valuri de miros dulce de flori de mar“, (capitolul XI). Fraza are leganarea solemna, purtatoare de efluviile romantice. Cu toate ca Liviu Rebreanu inregistreaza evolutia vietii personajelor cu „indiferenta naturii insasi“, asa cum remarca Eugen Lovinescu, se observa totusi ca dincolo de o asemenea indiferenta, sunt puse in miscare coarde cu o mare putere de vibratie. [...]Lucian Pricop