Citim pentru că vrem. Citim pentru că ni s-a recomandat un autor sau o carte și suntem curioși. Vrem să aflăm mai multe despre cartea de care vorbește toată lumea, vrem să descoperim lumea din spatele copertei aceleia minunate, vrem să ne umflăm cu informație, să fim noi cei care să recomandăm mai departe cartea sau cărțile. Nu cred că în relația carte – cititor are loc cuvântul trebuie.

Atunci când aud “trebuie să…” involuntar îmi apare în minte întrebarea “unde scrie?” Dacă nu există un contract, un deadline, o regulă pe care trebuie să o respecți, atunci de ce trebuie? Și de ce “trebuie neapărat să citesc cartea asta”?

Haideți să vă spun care e povestea, scurta poveste care m-a făcut să scriu negru pe alb de ce nu-l suport pe trebuie când vine vorba de cărți. Zilele trecute, în autobuz, două fete cucuiete discutau aprins despre cărțile pe care ele “trebuie” să le citească. Nu, nu era vorba de lecturile obligatorii de la școală, nici vorbă de Ion și Mara, de Pădurea spânzuraților, Baltagul sau ce alte minunății mai sunt în programă. Nu, domnule, era vorba de maculatura zilelor noastre, cărțile pe care le puteți găsi răsfirate în citate pe internet. Nu dau titluri pentru că m-aș arunca singură în tabăra celor care judecă și nu e cazul. Fiecare citește ce vrea. Acel „trebuie” m-a scos din pepeni. Cine vă obligă fetelor, le-aș fi întrebat. Dar, din toate oh-urile, și ah-urile, și fă-urile am tras o concluzie simplă: data viitoare trebuie să am la mine căștile.

Ajunsă acasă, m-am dat puțin pe Facebook. Din click în click am dat peste un video în care o dudiță cititoare se văicărea de mama focului că ea nu a citit cartea x și y, că trebuie să le citească. Și mai scotea o carte din teanc și iar cu văicăreala, că pe aia o are de la autor, pe cealaltă de la editură de o lună, de doi ani, și că TREBUIE să le citească. Păi să nu mi se umfle vena? S-a umflat. Ce pretenție să am de la fetișcanele de liceu, dacă fata asta, cititoare mare (zic și eu, pentru că avea în spate ditai biblioteca), îl mesteca pe trebuie de parcă venea sfârșitul lumii și ea nu-și bifase to do-urile pentru judecata de apoi.

Să-mi fie cu iertare, dar trebuie chiar nu are loc în vocabularul citiorului din motivele deja enumerate. Vreau să citesc o carte. O citesc. Faptul că am o carte pe birou sau, după caz, un teanc, nu îl implică pe trebuie. Asta dacă nu e sesiune, dacă nu avem vreun test și acele cărți sunt cele care ne vor ajuta să promovăm. Am primit o carte de la o editură? Am promis că o voi recenza în două săptămâni sau o lună? Atunci da, trebuie. E cuvântul meu la mijloc. Dar să zic că am cartea de doi ani de la editură și că, vai!, trebuie să o citesc (anul ăsta, anul viitor?!), atunci cineva e nesimțit tare și recunoaște în fața întregii lumi – fie ea și virtuală. Din fericire, editurile sunt faine. Oferă cărțile și nu pun limite. Bunul simț te face să dai înapoi ceea ce consideri că e plată pentru acele cărți. Dacă îl ai, desigur.

Trebuie să citești cartea aia? OK, succes la examen. Eu vreau să citesc și sunt convinsă că și tu și tu și tu. Atunci când am scăpat de școală, de examene, am scăpat și de trebuie. Acum îmi doresc al naibii de mult să citesc toate cărțile pe care le am în bibliotecă, cele pe care prietenii de la edituri mi le dăruiesc, cele pe care le primesc de la prieteni (au aflat ei că asta e varianta cea mai sigură când vine vorba de cadouri care să mă facă să sar, să explodez de entuziasm), cele pe care mi le cumpăr pentru că nu am niciodată destule. Vreau să le citesc. Dacă ar trebui să le citesc, cu siguranță ar rămâne neatinse.

Trebuie (sic!) să menționez faptul că utilizez și eu acest cuvânt și, uneori, chiar când vorbesc de cărți. În secunda următoare aud o voce – e fetița cu ochelari și codițe, fetița aia care citește mult și mă face pe mine să cumpăr cărți, să o hrănesc zi de zi – care îmi strigă în ureche: „unde scrie?!”. Fetița își pune mâinile în cap, chiar se trage de păr pentru că, na, mai greșesc și eu. Nu vă spun cum face atunci când nu îi dau cărțile pe care le vrea… dar asta e altă poveste.

Atât am vrut să vă spun. Acum e rândul vostru să vă dați cu părerea, cum vedeți voi relație cu cărțile. E loc de trebuie aici sau nu? Promit să-mi țin vena sub control orice ați spune. Fetița s-a ascuns cu o carte sub pat – nu vede, nu aude.

Foto: picjumbo.com

#club de carte #serial readers #trebuie #vreau sa citesc