Flavius Ardelean e unic în literatura de la noi, iar această unicitate sare-n ochi tocmai pentru că, evident, n-ai cu ce autor român să-l compari. Da, nici măcar să-l compari. Nu, n-am citit toți autorii români morți și nemorți. Am mai spus asta, preluând la început ceea ce spunea altcineva: anume că Flavius Ardelean nu scrie deloc ca un român. Iar eu văd asta ca pe un compliment. Stilul lui, întunecat și macabru și extrem de complex, reprezintă un alt nivel la care poate fi dusă literatura.

Citisem foarte puțin despre Noumenoir, n-aveam o idee clară, dar apoi am auzit că seamănă cu Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes. Și atunci mi-a devenit clar și că avea să-mi placă. Mă pasionează bătaia de joc în care e luată scriitorimea asta serioasă și scorțoasă, elitistă și deșteaptă la cap, cu grupulețe ce se validează între ele și autovalidează cu o mutră sobră, ca și cum excrementele acestor oameni ar fi numai mărgele colorate și fine bucăți de diamant pe care muritorii banali ar trebui să le atingă cu pioșenie și speranța vindecării. Or nimeni nu-i prea bun pentru lumea asta sau mai presus de căcaturile din ea, asta e de bun-simț să realizezi de la o vârstă fragedă.

Bun. Noumenoir. O carte noir cu multă ironie, care m-a amuzat, dar uneori m-a întristat, în care autorul se folosește de niște personaje și episoade din cotidianul literaturii românești pentru a construi o poveste în care, zic eu, fiecare primește ceea ce merită. Chiar și cititorul. Autorul se joacă cu cuvintele într-un mod interesant, am sesizat și ușoare autoironii, iar Khan Kristos Kanache și Nămolescu sunt adorabili, cum se zbat ei penibil în paginile cărții, cu gura mare și capul mic, cu orgoliul de nemăsurat. Așa, ca-n viață.

Citisem, probabil în recenziile de pe Goodreads ale cărții, că nu-i chiar așa mare lucru de capul Noumenoir-ului pentru că prea abuzează de deus ex machina, printre altele. Or eu tocmai asta am remarcat, că întregul roman vrea să fie o luare-n neserios a câtorva chestii: iar faptul că-și bate joc de niște „consacrați”, de felul lor de a fi, înăuntru și în afara literaturii pe care o fac și o trăiesc, de tehnicile lor – asta e însăși (să nu zic esența) ideea cărții. S-o spunem altfel, eu nu cred că-i deus ex machina autorului, ci al autorilor despre care scrie. Sau poate că pretind prea mult că înțeleg perfect ce a vrut să facă Flavius Ardelean în cartea asta.

Aș fi tentată să afirm chiar că Noumenoir e un must read pentru cei care se iau și își iau literatura în serios, la modul absolut. Revenirea cu picioarele pe pământ, printre banalitățile cele de toate zilele, nu are cum să dăuneze cuiva.

Dacă sunteți curioși de un mic rezumat, găsiți aici. Dacă acela vă face curioși, găsiți online și-n librării cartea. Iar de n-ați citit încă nimic de Flavius Ardelean, vă rog eu tare frumos, începeți cu Acluofobia.

Mi-a plăcut cartea, mi-a plăcut extrem de mult mesajul de dincolo de anagrame și ironii, am acceptat Noumenoir ca pe un manifest al unei alte generații din literatura de la noi și am regăsit în acest roman lucruri în care cred și pe care presupun că nu le-am spus niciodată. Nu-i nimic, a făcut-o autorul pentru noi, cei sătui de Khan Kristoși și Nămolești.

Cartea e disponibilă la , sau la >>

#club de carte #editura herg benet #featured #Flavius Ardelean #Noumenoir #serial readers