Relația pe care o avem cu cărțile este una specială. Nu vom uita niciodată acea primă carte care ne-a zguduit universul, nu vom uita personajele alături de care am luptat, am iubit, am suferit. Nu vom uita nici locul unde am citit-o și de câte ori am spus “mai stau puțin, încă o pagină…”

Plecând de la relația pe care o am cu cărțile, cea mai statornică și de lungă durată relație a mea, mă întreb cum pot unii să nu citească. Da, suntem diferiți, avem gusturi diferite, pasiuni diferite. Cu toate astea, nu concep o lume fără cărți.

Și știți ce mi se pare mai rău (sau mai trist) decât să nu citești? Să nu citești, dar să minți că citești pentru a-i impresiona pe cei din jur sau, de ce nu, pentru a te integra într-un grup. Dacă pot să înțeleg lipsa iubirii pentru cărți, a minți în privința asta mi se pare… care e cuvântul?! Deplasat? E puțin spus.

Vi s-a întâmplat să întâlniți astfel de oameni? Aveți idee ce e de fapt în capul lor? Apoi mai sunt și cei care susțin că citesc mult mai mult decât o fac. Pot să accept că se pot citi o sută de cărți într-un an, chiar și trei sute. Sunt destul volume de poezii subțirele și benzi desenate. Dar de ce ar vrea cineva să împresioneze prin cantitate?

Cei care mint în privința cititului nu au luat în calcul un aspect, cititorii sunt deștepți, ba chiar aceasta este superputerea lor, cititul, și cu ajutorul ei îi pot mirosi pe mincinoși. Un om care citește nu va spune niciodată doar am citit carțile x și y, mi-au plăcut, le-aș mai citi, citiți-le. El are o strălucire în ochi, o strălucire care se vede chiar și în scris. Cel care citește prinde subilitățile cărților și le transmite interlocutorilor. Nu vi s-a întâmplat să puneți mâna pe o carte doar pentru că cineva v-a spus acele cuvinte magice despre ea, senzațiile pe care le-a trăit?

Nu am mințit niciodată în privința unei cărți, nu ar fi drept față de mine în primul rând. E adevărat că dă foarte bine să te afișezi cu o bibliotecă vastă, cu poze citind una, două, cinșpe cărți, dar neuronul ăla tot mic și necăjit e acolo. Nu, nu am citit cartea aia, nici cealaltă. Nici măcar nu am reușit să-mi ating challenge-ul de 35 de cărți pus anul trecut. Am fost în urmă cu cinci cărți. Cinci. Dar nu asta e important, ci cărțile pe care le-am pus pe raftul bibliotecii și cu care mi-am îngrășat neuronul.

Și, ca să închei articolul într-o notă pozitivă, mă întorc la ideea cu care am început, cărțile care m-au cucerit pentru pentru totdeauna. E vorba de două cărți citite demult, în copilărie.

Am citit Contele de Monte-Cristo de Alexandre Dumas pe când eram în clasa a 4-a. A fost perioada în care am avut cele mai mici note la școală (șapte și opt erau note mici) și m-am ales cu mustrări din partea învățătorului. Povestea lui Edmond Dantes era cu mult mai importantă decât orice altceva, mă înțelegeți, nu-i așa? Culmea e că nu îmi aduc aminte ca părinții mei să mă fi certat, doar m-au rugat să fac în așa fel încât să nu mai vină învățătorul acasă.

Cea de-a doua carte care mi-a intrat în suflet și pe care o recomand micilor cititori este Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain. Nu numai că am citit cartea într-o vacanță, la bunici, dar, dacă închid ochii, îmi revin în minte acele clipe minunate, mirosul de iarbă, de fructe coapte și fum de țară, cotcodăcitul găinilor și vocile bunicilor. Citind cartea am trăit o vacanță în vacanță. În plus, Tom mi-a dat niște idei minunate de jocuri de-a ascunsul comorilor!

PS. Ați cunoscut persoane din cele menționate mai sus, cititori mincinoși? Credeți că pot fi convertiți în cititori veritabili? Nu de alta, dar dacă minte că a citit cartea x și e contrazis, poate chiar o citește pentru a dovedi… ceva. 🙂

Photo: Pinterest.com

#calitate #cantitate #cititori in serie #cititori mincinosi #club de carte #serial readers