Regine din umbră, al cărei subtitlu este Amante și curtezane care au schimbat lumea, a apărut în 2016 în colecția de istorie a celor de la Corint, una dintre cele mai cunoscute, alături de colecțiile de istorie de la Humanitas și Polirom.

Am tratat cartea cu seriozitate și cu o formalitate aproape necaracteristică mie. Am citit și prefața, și introducerea, unele pasaje de trei ori (trecând de regula care mi-a devenit automatism: nereluarea niciunui paragraf), luând notițe sau citind de două ori pentru mine și a treia oară cu voce tare norocosului care se întâmpla să fie lângă mine. Ba chiar am consultat și DEX-ul, înțelegând ce înseamnă căsătoria morganatică, despre care nu mai auzisem, și anume: „căsătorie între un bărbat dintr-o familie monarhică sau princiară și o femeie de altă condiție socială, care nu-i este socotită soție decât din punct de vedere legal, fără a fi ridicată la rangul lui.” (dexonline.ro)

Cartea este împărțită în 20 de capitole, fiecare dedicat unei astfel de regine „din umbră”, cum ar fi: Leonor de Guzmán, Veronica Franco, Anne Boleyn, Madame de Pompadour, Marchiza de Santos, Camilla Parker – femei despre care a auzit, probabil, fiecare dintre noi, însă fără un context amplu care să fie explicat atât de concis și eficient ca aici.

Toate aceste femei par să fi ajuns într-o lume oarecum paralelă în clipa în care și-au început relațiile cu vreo figură regală, iar cele mai multe dintre ele respectă parcă o regulă a dinamicii relaționale: s-au îmbogățit, au fost respectate sau urâte extrem, iar în final au decăzut în totalitate, trăindu-și ultimii ani în mizerie.

După cum subliniază și prefațatoarea, Diana Mandache:

Astfel, încă din Renaștere, amantele și curtezanele obișnuiau să fie femei culte și rafinate, întrecându-le în general pe soții, pentru că lor li se cerea să poată fi pe placul bărbaților atât în conversații și în viața socială, cât și în pat, în vreme ce pentru a fi o soție bună era de ajuns să fii fertilă și o excelentă diriguitoare a căminului conjugal. (pag. 14)

În orice caz, cert este că femeia regelui nu este întotdeauna regina. (pag. 15)

La finalul cărții există și un album color care alătură picturi, litografii și fotografii ale unor autori cunoscuți sau necunoscuți, dar care imortalizează farmecul acestor femei cu un rol special și cu un statut istoric discutabil. Dincolo de detaliile „tehnice” ale poveștilor, autoarea oferă interesante informații de interior, menite să aducă în prim-plan partea umană a acestor partenere regale.

De exemplu, Veronica Franco (1546-1591), o prostituată cultă, cu o pasiune pentru scris literatură, dar și pentru a se înconjura de oameni ai culturii, s-a retras în ultima parte a vieții (după ce îi înfrumusețase lui Henric de Valois șederea la Veneția) și a facilitat „înființarea unui adăpost pentru curtezanele bolnave sau bătrâne, care să le ofere celor ce voiau să renunțe la această ocupație posibilitatea să învețe o meserie” – un fel de reorientare profesională, o recalificare ce mi se pare incredibilă pentru acea vreme și acel tip de ocupație.

Toate familiile regale din carte par să facă parte dintr-o lume paralelă cu a noastră, a muritorilor banali; muritorii regali își asigură continuitate printr-o enervantă reciclare a numelor, prin relațiile incestuoase, prin pasiunea totală cu care acceptă o relație nouă și mai ales prin degajarea și lejeritatea cu care renunță la ceva ce încetează să mai intereseze. Superficialitatea lor le este, probabil, atât marea vină, cât și marele farmec; asta le dă acel ceva care ne intrigă pe noi.

Madame de Montespan (1640-1707) era căsătorită cu un marchiz atunci când s-a iscat scandalul legat de ea și de rege, Ludovic al XIV-lea. Extrem de simpatic mi s-a părut marchizul de Montespan:

Astfel că, descoperind amorurile dintre soția lui și rege, le-a făcut publice cu mare tam-tam și a ajuns la închisoare sub acuzația de lezmaiestate și desconsiderarea autorității. Când a fost eliberat după câteva luni, s-a refugiat în casa lui Guyenne, și-a tapițat caleștile cu pânză neagră de doliu și a organizat o slujbă în capela personală pentru soția lui, pe care a declarat-o oficial moartă. Ba mai mult, într-o izbucnire de sarcasm, a anunțat că va intra pe cea mai mare ușă a bisericii, de vreme ce coarnele imense nu-i îngăduiau să intre pe altele mai mici. (pag. 85-86)

Iar Ludovic al XIV-lea, alt simpatic, nu-i refuza nimic iubitei.

Nici ei, nici celor șapte copii care s-au născut din relație. Este de ajuns să spunem, drept exemplu, că unul dintre ei era colonel la doar cinci ani. (pag. 87)

Se pare că majoritatea celor menționate în carte au murit în sărăcie, mizerie, torturate, cum a fost și cazul irlandezei Dorothea Jordan, care a fost iubita lui William al IV-lea, alături de care a avut 10 copii. Ea „a părăsit Anglia în 1815 ca să se instaleze la Saint Cloud, în apropiere de Paris, unde a murit un an mai târziu în pragul celei mai crunte sărăcii” (pag. 114). Totuși, după cum remarcă și autoarea, urmașii s-au bucurat de ce nu a primit ea, printre aceștia numărându-se scriitoarea Violet Jacob, diplomatul Duff Cooper și David Cameron, prim-ministru în UK.

Iar mulțimea de referințe și interferențe la orice nivel nu face decât să confirme că, măcar uneori, lumea muritorilor regali chiar pare a fi foarte mică. De exemplu, Maria Walewska (1786-1817), „soția poloneză a lui Napoleon”, l-a avut ca profesor în copilărie pe Nicolai, tatăl compozitorului Frédéric Chopin.

Marchiza de Santos, Domitila (1797-1867) a ajuns să ia parte la jocul nebun de imitație al lui Pedro I de Braganza:

Din câte se pare, Pedro I a vrut să copieze aventurile amoroase ale lui Henric al VIII-lea al Angliei cu surorile Boleyn și a avut în paralel relații cu Domitila și cu Maria Benedicta. (pag. 129)

Lola Montez (1821-1861), zisă și Betty, a fugit în adolescență cu amantul mamei sale, evitând astfel o căsătorie cu un bătrân judecător. Dorindu-și o viață artistică, a fost „pioniera unui fel de a fi și de a trăi” pe care l-au urmat apoi Loïe Fuller, Isadora Duncan și Mata Hari. Lola s-a plâns lui Ludwig I pentru că nu era acceptată la Opera din Munchen, iar el a întrebat-o captivat dacă trupul ei era „creația Naturii sau a Artei”. Drept răspuns, Lola și-a descheiat rochia „și i-a arătat sânii goi”. A ieșit de acolo prim-balerină a Operei. Când a fost forțat să se despartă de ea, regele și-a notat în jurnal: „M-ați dat afară din Paradis”.

Despre Katharina Schratt (1853-1940) nu se știe cu exactitate dacă a ajuns în patul lui Franz Joseph, însă este o certitudine faptul că soția lui, Elisabeta (celebra Sissi) i-a încurajat mereu pe cei doi, pentru ca ea să fie lăsată să călătorească și să citească.

Magda-Elena Wolf, Elena Lupescu a noastră, a mituit medici din Rio de Janeiro pentru a-i schimba analizele cu cele ale unui suferind de leucemie. Carol, cel care își dorea divorțul de Elena a Greciei, a luat-o de soție pe „muribunda” care s-a însănătoșit brusc după căsătorie.

Poveștile din cele 20 de capitole sunt cronologice, acoperă teritorii întinse din Europa trecută și prezentă și spun despre viața familiilor regale și ale „intruselor” într-un mod care umanizează istoria, făcând-o mai vie și mai interesantă, așa cum este ea de fapt în afara orelor de istorie de la școală.

#anne boleyn #camilla parker #club de carte #corint #elena lupescu #madame de pompadour #mata hari #napoleon #regine din umbra