Săptămâna trecută am primit o leapșa foarte interesantă din partea Editurii Litera. Cu ocazia lansării celui de-al treilea volum din seria Lupta mea de Karl Ove Knausgård, „Insula copilăriei”, am fost invitați să ne întoarcem în timp pentru a ne aminti care au fost cele mai interesante jocuri ale copilăriei, mai vechi sau mai noi.

Noi am preluat leapșa și ne-am lăsat purtați de amintiri. Iată jocurile de care ne amintim cu drag:

Miss Valery: “Am avut o copilărie plină de jocuri – am fost, adică, un copil fericit. De la “Batista”, la “Rațele și Vânătorii”, la “Țările”, “Statuile”, “Țară, țară vrem ostași”, “Flori, fete și băieți”, fiecare joc își are sertărașul lui în debaraua amintirilor mele. Am trecut și prin perioada păpușilor, cu hăinuțe croite de mânuțele mele (mai dibace pe atunci) și prin perioada Sailor Moon, când toate fetele ne visam luptătoare și alergam pe stradă pedepsind monștri în numele Lunii. Nici acum, la o vârstă care se vrea serioasă, nu m-am îndepărtat de jocuri: board games, escape games și mima sunt o constantă în viața mea. Chiar cred că îmbătrânim când încetăm să ne mai jucăm, iar eu nu am de gând să fac asta.”

Silvia: “Pentru că nu am avut frați, fiecare persoană dispusă să se joace cu mine în copilărie era importantă. Tatăl meu m-a învățat o mulțime de jocuri, de la șah la avioane, jocuri de cărți și multe altele care implicau logică și perspicacitate. Pentru jocurile de “contact” îl aveam pe vărul meu, care mă mai provoca uneori la bătăi cu păpușile, fiindcă, băiat fiind, nu stătea să le perie el părul. La țară îmi aduc aminte de zile lungi de vară, superbe, cu tot felul de jocuri, însă acestea erau destul de rare.”

Majoritatea vacanței o petreceam în oraș, cu copiii de la bloc cu care jucam elasticul, săritul corzii, țară țară vrem ostași, hoții și vardiștii, precum și alte jocuri dinamice, de echipă, în care se stabilea indirect dominația între copii. Toate s-au întâmplat în condițiile în care eram de fapt un copil retras, căruia îi plăcea să se joace singur. Voiam să-mi stabilesc propriile reguli, personaje și roluri, să creez povești și relații complexe între jucării. În ciuda acestui lucru am avut parte de provocări, competiție și reguli făcute de alții. Iar acum am ajuns să cred că oricât de benefică e liniștea, e bine să fim din când în când deranjați de cineva, care “se joacă” altfel decât noi.”

Patricia: “Jocul meu preferat din toate timpurile este o combinație de telefonul fără fir și mimă, jucat în perechi. Vă puteți imagina cum poate mima o echipă pandişpan, dar și cât de mare e surpriza când afli că inițial cuvântul era peron? (Peron – pilon – papion)”

Cornelia: “Jucam cu frate-miu o mulțime de jocuri, de la Vrei să fii miliardar? la ghicitul ingredientelor dintr-o combinație. Mai are rost să spun că, fratele meu fiind mai mare, eu pierdeam toți banii iar toate combinațiile pe care le gustam erau din săpun, detergent de vase sau șampon? :)) Ca să nu mai spun de “rătăceam” vreo jucărie prin casă, o găseam la el în cameră pe raftul de “jucării pierdute” și trebuia să o recuperez, bineînțeles… nu degeaba!

Pe-afară mă jucam de cele mai multe ori cu păpușile împreună cu prietenele mele din bloc. Îmi plăcea să le fac fel și fel de hăinuțe și piese de mobilier păpușilor, așa că nu le lipsea nimic. După ce-am crescut le-am dat pe toate altei generații din bloc și se pare că s-a transmis de la una la alta, căci și acum se mai întâmplă să recunosc vreo fustă sau vreun pahar cu picior. ^_^

Din piticii de pe creier ce-i aveam în copilărie am rămas cu pasiunea pentru colecționat. Chiar de-am crescut și m-am și măritat, încă mai colecționez surprize kinder și abțibilduri (mă mândresc cu întreaga colecție Garfield de la Chippicao și acum mă chinui să adun abțibilduri Ice Age de la pufuleții Star), my bad. Nu știu ce-o să mă fac când vor apărea copiii…”

Anca: “În copilărie îmi plăcea să fiu învățătoare sau profesoară. Predam frumos, ascultam, dădeam note. Singura parte proastă era că la matematică aveam nevoie ca presupuşii elevi să mă ajute, pentru ca habar nu aveam dacă eram sau nu în afara problemei. Eram. De fiecare dată.”

Bogdan: “Îmi aduc aminte pe fragmente… Așa era copilăria mea. Un fragment este despre jocurile din fața blocului iar celălalt fragment include jocurile de la țară.

Jocurile din față blocului erau despre toate și despre nimic. Erau despre toate pentru că jucam cam toate jocurile vechi sau inventate în ’90 precum și altele inventate pe loc. Erau despre nimic pentru că dacă cineva începea să țipe, țipam toți și nu știam de ce.

Jocurile de la țară erau mai clasice pentru că iarna apăreau pârtiile pe care le exploatam la maxim și vara aveam pădurile care nu se mai terminau. Cred că îmi plăcea să pierd timpul prin păduri de capul meu și îmi imaginam că în viitor o să-mi amintesc în același tip de copilăria mea și de poezia lui Eminescu „Fiind băiet păduri cutreieram”. Și iată că s-a întâmplat și asta :)”

Bianca: “Jocul meu preferat în copilărie a fost unul: cântatul la vioară. Rar se întâmpla să mă ies afară, cu ceilalți copii. Păpuși nu am avut niciodată – mi se păreau banale și mă plictiseau. Înainte să încep să cânt la vioară, mă jucam de-a profesoara. Aveam un catalog cumpărat de tata, unde puneam note, de cele mai multe ori mici. Îmi placea, de asemenea, să mă joc cu ai mei. Aveam diverse jocuri inventate de noi, pe care nu mi le mai amintesc acum.

La șapte ani am descoperit vioara, iar acesta a devenit jocul meu preferat, ca mai târziu să se transforme într-un stil de viață. Vioara o văd de mică ca pe un puzzle pe care trebuie să îl rezolv în fiecare zi și care îmi aduce mereu o bucurie copilărească. Parcurile mele erau sălile de repetiții sau de concerte, iar jocurile mele preferate erau și continuă să fie concertele, concursurile, examenele și orele de vioară. ”Jocul” acesta îl voi juca toată viața și, chiar dacă nu mai sunt copil, cu ajutorul viorii reușesc să îmi păstrez o doză necesară de inocență copilărească.”

Andres: “Printre să nu-urile pe care le-am auzit de-a lungul copilăriei, unul care mă enerva la culme era „să nu te joci zdrichia”. Era cel mai frumos, cel mai captivant joc din câte se jucau pe uliță și eu nu aveam voie. Bine, cred că acest să nu mă făcea mai atentă (la mamaie, să nu cumva să mă prindă jucând) și loveam mai bine decât ceilalți. Mare mi-a fost bucuria când, într-o zi, tataie mi-a făcut o zdrichie a mea. Cu băț cu tot! Trebuia să o ascund prin cotloanele din spatele casei, dar simplul fapt că o aveam făcea din mine cel mai fericit copil din lume. Mamaie era plecată în sat când tataie m-a luat cu el în grădină, acolo unde ținea butucul de tăiat lemne. A ales o creangă de salcâm groasă cât să o cuprind cu palma mea de copil, a tăiat-o cam de douăzeci de centimetri, apoi, cu toporișca, a ascuțit capetele. La final a retezat vârfurile pentru a-ndepărta pericolul, a zis. Pentru mine, vârfurile acelea boante erau magice. A luat apoi încă o creangă de un metru și un pic și i-a ascuțit unul dintre capete. Tataie, i-am zis entuziasmată, nu uita de pericol. A retezat și vârful, bățul arătând ca o săgeată cu vârf tocit. Botezul zdrichiei l-am făcut în curte, împreună cu tataie. Nu se putea altfel. Am săpat o groapă în pământ, triunghiulară, cât să pot așeza zdrichia deasupra ei și, perpendicular pe sub zdrichie, să introduc bățul în groapă. Eu eram la bătaie, tataie la pândă. Eu aruncam zdrichia, tataie trebuia să o prindă și să o arunce înapoi în groapă. Cine a câștigat în ziua aceea? Cu siguranță eu! Aveam zdrichia mea și mă puteam juca oricând doream, mai puțin când era mamaie prin preajmă, e adevărat. Dar aveam un secret mare, unul care l-a făcut pe tataie cel mai tare tataie din lume.”

Până pe 16 august, pe pagina de Facebook a editurii veți putea citi, în avanpremieră, câte un paragraf din cartea care ne invită la o călătorie afectivă în anii copilăriei, cu jocuri povestite în detaliu și cu mult haz de Karl Ove Knausgård și prietenii săi.

Vă invităm să preluați leapșa, să o duceți mai departe!

Detalii despre #jocurilecopilariei pe pagina editurii aici >>

#club de carte #editura litera #featured #insula copilariei #jocurile copilariei #leapsa #Lupta mea