Am tot vorbit în ultima vreme cu diverse cunoștințe despre ideea lor de a debuta, că au cu ce, doar curajul de a face primul pas le lipsește. Și toți, dar absolut toți zic că, atunci când va fi să fie, cartea nu le va afișa numele real, ba pentru că nu vor să riște să-i recunoască cineva, ba pentru că numele de familie ar străbunicii din partea tatălui sună mai bine, ba din alte motive pe care-mi e greu să le înțeleg pe de-a-ntregul. Așa că am decis să analizez ceva mai în detaliu acest aspect al publicării sub pseudonim al scriitorilor români contemporani.

Prima persoană care mi-a venit în minte a fost Cristina Nemerovschi, pentru că după marele succes ce i-a urmat publicării fiecărei cărți semnate de ea, a decis să publice și o trilogie cu vrăjitoare autohtone, cărți pe care le-a semnat cu numele de Anna Vary. Lăsând deoparte faptul că Anna Vary merge mai bine cu ideea cărților, cu genul abordat, cu specificul colecției, cred totuși că asta a dus, concret, la obscurizarea celor trei volume.

Așa că am întrebat-o pe Cristina de ce a ales să publice sub pseudonim și ce părere are despre cei care, zic eu, își ratează șansa atunci când aleg să se semneze cu alt nume decât cel real. Cum apare o carte, lumea intră pe Facebook să vadă dacă într-adevăr Nemerovschi are poze cu pisici crucificate sau dacă Solenoid-ul e al lui același Cărtărescu; cine știe, poate a apărut altul peste noapte.

Iată ce spune Nemerovschi despre motivele care au făcut-o pe ea să prefere, la un moment dat, un nume pe care cititorii, în primă fază, nu l-ar fi asociat sub nicio formă cu cel al faimoasei autoare a editurii Herg Benet:

Am publicat și sub pseudonim pentru că, pe de o parte, mi-au plăcut mereu joaca și experimentele, și a fost interesant să văd cum este o receptată o carte scrisă de mine, dar care n-are numele meu pe copertă – am învățat destul de multe din experimentul ăsta, dintre care cel mai important este că o carte puternică și diferită de cele de pe felia ei ajunge până la urmă la un public larg și fidel, chiar dacă autorul nu este acolo să o promoveze direct. Dar depinde enorm de carte, pentru că acest principiu nu se aplică în general în literatura noastră, ci dimpotrivă; mai degrabă, ce s-a întâmplat cu Ultima vrăjitoare din Transilvania a fost un caz aparte, paradoxal chiar – poți număra pe degetele de la o mână cărțile românești care au succes fără ca autorul să-și dezvăluie identitatea. Un alt motiv pentru care am publicat cu pseudonim a fost fiindcă așa mi-a sugerat editorul meu. Era de părere că există oameni cu prejudecăți care nu ar cumpăra niciodată o carte semnată de Cristina Nemerovschi (despre care au auzit că bea sânge de virgină și face sex cu vampiri în biserică), dar care s-ar delecta cu un roman de-al meu, dacă nu ar ști că e al meu. Și a avut mare dreptate! Sunt ceva cititori care au cumpărat Ultima vrăjitoare din Transilvania și au adorat-o, spunând că în sfârșit a apărut și la Herg Benet ceva de calitate care nu are cuvinte obscene, și că Nemerovschi ar face bine să ia lecții de la Vary… pentru a fi apoi brutal și sadic băgați în ceață când au aflat cine este de fapt autoarea lor preferată.

Ce mai cred eu este că, atunci când pe copertă apare pseudonimul, tu te dezici puțin de cartea pe care ai trăit-o și o lași așa, singurică-n lume, să-și apere ea interesele, să se descurce cum poate, fără a le oferi potențialilor cititori (și) o imagine a autorului. Că da, oamenii suferă de dorința asta morbidă de a diseca tot ceea ce reprezintă cineva care devine, mai mult sau mai puțin, mutră publică.

Cristina Nemerovschi nu crede, totuși, că pseudonimul ar indica lipsa de asumare:

La mine nu a fost în niciun caz lipsă de asumare a cărții, deoarece am știut încă de la început că la un moment dat voi dezvălui că Anna Vary este pseudonimul meu, după ce trilogia își va fi făcut deja un public. Cred că pseudonimul a ajutat trilogiei pe termen lung, și i-a dăunat relativ puțin din punct de vedere comercial la început. A ajutat, pentru că, dincolo de experimentul din care eu am avut de învățat câte ceva ca autor, trilogia a rămas și va rămâne pentru o perioadă înconjurată de mister și de acea dezvăluire pe care am făcut-o când am recunoscut că eu sunt Anna Vary.

După spusele Cristinei, care au sens, de altfel, totul zace mai degrabă-n calitatea scriiturii, nu în modul în care se afișează autorul. Ce-i drept, știu eu că și imaginea vinde, dar exemplu ultimei vrăjitoare și-al Annei Vary sunt elocvente pentru celălalt adevăr, anume că: dacă scrii bine, nimic nu mai contează. Îți asumi riscul și apoi te bucuri de succes!

Ce a dăunat comercial la început, când Anna Vary a fost un nume de autor complet nou, care trebuia să pornească de la zero, să convingă din nou (practic, a fost o muncă dublă, pentru că Anna Vary nu a beneficiat de pe urma numelui Cristina Nemerovschi, deja cunoscut unui număr de cititori), a recuperat pe parcurs și continuă să recupereze. Este adevărat că trilogia se vinde și mai bine de când a fost făcută dezvăluirea, dar mergea foarte bine și înainte. Numai că, așa cum ziceam, este un caz special. Dacă primii cititori la care a ajuns trilogia nu ar fi iubit-o, ar fi putut ușor să treacă neobservată. Cred că este un risc mare să publici cu pseudonim atunci când numele tău deja spune ceva publicului. Eu mi-am asumat riscul pentru că îmi place să mă joc și pentru că scriu repede și aveam oricum cărți lansate în paralel cu cele pe care le lansa „alter ego”-ul meu.

O ultimă curiozitate a fost asta: de ce avem debut cu pseudonim? E mai safe, e mai confortabil? Cum e? Ce te poate convinge 100% că numele tău nu e cel potrivit sau „demn” de cartea scrisă? Ori nici nu e vorba de așa ceva?

Cred că mulți autori debutează cu pseudonim din motive diferite; unele sunt chiar banale, poate nu le place cum sună numele lor real, de pildă. Poate au un job care implică restricții, poate cartea lor este prea îndrăzneață și ei nu sunt pregătiți să-și asume consecințele, poate din pricina familiei etc. Poate pur și simplu își doresc un fresh start, cu un nume nou. Până la urmă, dacă numele lor real oricum nu este cunoscut cititorilor, nu mi se pare greșit să-și ia un pseudonim, atâta timp cât i se substituie lui și publicul ajunge să-i identifice cu acesta.

Așadar, eram convinsă că pot sfătui pe oricine să nu publice altfel decât cu numele real. Că dacă nu ești J. K. Rowling, n-are rost să te prefaci că te cheamă Robert Galbraith. Că e vorba doar despre asumare, iar dacă nu faci asta, atunci te sabotezi singur. Dar se pare că nu e atât de simplă tranșarea problemei, iar cu un lucru sunt mai mult decât de acord: calitatea cărții va face ca, până la urmă, numele să nu conteze.

P.S.: Îi ignorăm aici pe cei care susțin că Nemerovschi e vampir și că nici ăsta n-ar fi numele ei adevărat.

#cristina nemerovschi #debut #herg benet #pseudonim