…dar pe care, prin cine știe ce conjuncturi favorabile, ajung să le citesc.

Acest articol e despre cărțile pe care îmi promit adesea, în zadar, desigur, că n-o să le citesc pentru că-mi stabilesc niște criterii profund subiective – cum altfel? – care mă ajută a mă ghida-n lumea cărților, dar mai ales a alege o anumită carte în defavoarea alteia, cea din urmă având ghinionul de a avea un titlul de tipul „Cum să…”, de care eu fug mai degrabă instinctiv decât justificat logic.

Pentru că m-am învățat singură că o carte înseamnă evadarea într-o altă lume, că beletristica e singura cale, că unicul moment în care aș putea avea nevoie de o carte how-to ar fi când aș începe, dacă aș începe vreodată, să cresc niște arbori exotici, pentru a căror îngrijire să am nevoie de un manual special, cu explicații concrete, cu corespondent în lumea reală.

Nu știu unde a început schimbarea, dar cartea despre care-mi amintesc e cea cu pseudo-lecțiile de magie ale arhicunoscutei Elizabeth Gilbert (despre care, revoltată, am scris aici), iar de ea îmi amintesc tocmai pentru că am avut o clipă de slăbiciune în care, dorind să aflu ceva concret, m-am lovit de poveștile ireale despre sinele incredibil al autoarei. Lucru care m-a lăsat cu ceva frustrări, așa că am început, de atunci, să caut și să găsesc pe teme care mă interesează, dar pe care nu le căutam, ba chiar le evitam din convingerea că eu știu ce se poate ști din ce aș vrea să știu.

Așa că acum îmi umplu brațele cu cărți despre PR, marketing, publicitate, despre cum să nu fii un înapoiat din punct de vedere emoțional, despre ce-au mai gândit și alții care au gândit ca mine în anumite privințe. Și wow, nu-s mereu dezamăgită, cum mă aștept de fiecare dată când încep o carte. Uite, un alt aspect relevant: de ce-s bune cărțile care nu numai că nu te duc în altă lume, ba chiar te lipesc de asta la modul dureros, real, ca să vezi cum e de fapt în lumea în care trăiești? Poate și pentru că te învață cum e cu așteptările astea legate de orice. Despre cât rău îți pot face așteptările.

Recent am citit , o carte de la editura Mix care e scrisă de un nene care și-a dedicat zeci de ani din viață explorării de variante de vindecare prezente cu succes la anumite populații. Autorul nu zice că medicina modernă e rea în vreun fel, ba dimpotrivă, ci spune ceea ce cred și eu: că prea ne aruncăm în sacoșele doldora de pastile pentru orice mică problemă care ar putea fi controlată sau îndepărtată cu mind-set-ul potrivit, cu alimentația adaptată, cu un ceai dintr-o plantă banală care, în acest context, devine miraculoasă. Mi-a plăcut? Mi-a.

Acum citesc, printre altele, o carte de Osho care o să apară în foarte scurt timp tot la editura sus-menționată și care se numește Conspirația Dumnezeu și e… n-am cuvinte, că am impresia că mi-a ascultat Osho gândurile și-apoi le-a dat mai departe, punând accentul pe scopul instituțiilor care duc religia în zone în care n-ar fi trebuit să ajungă niciodată.

Între timp mă delectez și cu niște cărți cumpărate la ofertă de la Humanitas, AdLand și Cum se scrie în publicitate – 5 lei fiecare, sursă de idei interesante… Și mă pregătesc pentru ceva care mi-ar plăcea să fie cireașa acestei perioade, Făcut pentru creație de la Publica.

În final vă spun așa: never say never. Iar eu zic asta din înțelepciunea dobândită odată cu venirea celui de-al 25-lea an de viață, deci cam al 22-lea, chiar 23-lea de citit. Nici în viață, în general, să nu zici că n-o să faci niciodată aia sau ailaltă, dar mai ales când e vorba de vreo dependență care crezi că n-o să degenereze. În acest caz cărțile.

Eu n-o să citesc niciodată Fluturi, am zis cândva. Știți cum curiozitatea și dorința de a avea argumente solide m-a făcut să citesc. Știți povestea. Dacă nu, o găsiți aici.

#cartile #club de carte #despre carti #featured #recomadnari #serial readers