Intr-un articol mai mult decat amuzant din The New York Times, scriitorul si istoricul Tony Perrottet, care a abordat cat se poate de dezinhibat istoria in volume cu titluri sugestive ca „Partile intime ale lui Napoleon” sau „Jocurile Olimpice in pielea goala”, trece in revista campaniile de PR ale „colegilor sai de breasla” intrati de mult in manuale, de la Herodot la Hemingway.

Pornind de la propriile sale experiente, Perrottet recunoaste ca pentru un autor din secolul XXI, a scrie o carte este „partea cea mai usoara” si ca adevaratele chinuri ale facerii apar de-abia cand vine vorba de promovarea volumului cu pricina. Incercand sa-si linisteasca constiinta care-l mustra pentru modul desantat in care isi bombardeaza la fiecare noua lansare a unei carti familia, prietenii si cunostintele cele mai indepartate cu mailuri, mesaje pe facebook si pe twitter promitandu-le tot soiul de minuni „fix ca un un comis voiajor care vinde Viagra”, Perrottet a cautat precedente celebre in istoria literaturii care sa-l faca sa se simta putin mai bine in ceea ce priveste propria „campanie nesimtita”. „In momentele mele de maxima indoiala, ma uit increzator in urma in cautare de intariri. Pentru mine este intotdeauna linistitor sa vad ca prostitutia literara (scuze, am vrut sa spun self-marketingul) a fost practicata cu voiosie de cei mai ilustri inaintasi.”

Hemingway si berea Ballantine

Stiind ca te poti baza oricand pe autorii francezi pentru a gasi o maxima sau o cugetare legata de absolut orice problema de pe lumea asta, Perrottet a gasit imediat doua aforisme pe care le-a pus la baza eseului sau. Astfel, de la „nemuritorul” Balzac a aflat ca „pentru un artist cea mai dificila problema ramane aceea de a se face remarcat”, iar de la Stendhal ca „succesul nu este posibil fara o anumita doza de nerusinare dusa uneori pana la sarlatanism”, cuvinte care, este de parere autorul asutraliano-american, ar trebui scrise pe blazonul Breslei Scriitorilor.

Unul dintre promotorii self-brandingului a fost Ernest Hemingway. El s-a lasat pozat pe cand mergea in expeditiile sale vanatoresti, pe cand pescuia si, profitand de imaginea de macho, pe cand bea bere si fuma havane. Mai mult chiar, in 1951, Hemingway a facut reclama la berea Ballantine pe doua pagini in revista Life. Probabil ca imaginea sa a vandut multa bere pentru ca scriitorul a mai primit apoi si alte oferte. Asa se face ca batranul aventurier si-a pus chipul la bataie pentru reclame la compania aviatica Pan Am (el fiind un mandru „vantura lume”) si pentru stilourile Parker cu care s-a laudat ca si-a scris o buna parte din opera.

„Hem si-a vandut numele cu un abandon de sine permis astazi numai lui Jennifer Lopez”, comenteaza usor rautacios istoricul Tony Perrottet. La doi ani distanta, in 1953, reclama la berea Ballantine a fost preluata tot de un scriitor, de John Steinbeck ,care recomanda compatriotilor „o bere rece dupa o zi grea de munca la camp”. Nabokov avea si el o grija deosebita de propria imagine, propunandu-le jurnalistilor o sedinta foto cu el in timp ce prinde fluturi, imbracat in pantaloni scurti. „Ar iesi niste fotografii fascinante cu mine, un barbat voinic, dar agil, urmarind un fluture rar sau chiar prinzandu-l in plasa in momentul in care poposeste pe o floare.” Walt Whitman a mers pana acolo incat a scris sub pseudonim o cronica mai mult decat favorabila a unuia dintre volumele sale. Articolul aparut in 1885 era intitulat nici mai mult, nici mai putin decat „S-a nascut in sfarsit un bard american”, bard al carui (auto) portret era cam asa: „Solid, mandru, plin de afectiune, mancand, band si inmultindu-se, cu hainele barbatesti ce-i dau libertate de miscare, cu chipul barbos ars de soare …”

Scriitorii europeni, maestri ai propriei promovari

In ciuda faptului ca scriitorii americani au indragit publicitatea, se pare ca ei nu se pot compara cu confratii lor de peste Ocean. In anii ’20, cartierul londonez Bloomsbury a fost adesea scena unor sedinte foto pentru revista Vogue la care participau scriitori englezi, printre acestia numarandu-se si Virginia Woolf.

Turneul de promovare al lui Herodot

„Dar traditia auto promovarii dateaza de milenii”, si-a amintit Perrottet ca este de profesie istoric. In anul 440 inainte de Hristos, un autor grec debutant pe numele lui Herodot a platit pentru a face un turneu de promovare in toate insulele grecesti. Momentul sau de glorie s-a consumat chiar in timpul Jocurilor Olimpice cand, in mijlocul templului lui Zeus, a citit cu voce tare fragmente din „Istoriile” sale in fata puternicilor zilei. Primele atestari ale „spagii literare”, Perrottet le-a gasit in Anglia secolului XII, cand prelatul Gerald of Wales si-a lansat o carte la Oxford. El a invitat profesorii si literatii prestigioasei universitati si a facut o petrecere de lansare care a durat trei zile si trei nopti timp in care i-a indopat pe eventualii critici cu vanat si le-a adormit vigilenta cu butoaie intregi de bere. Cei prezenti au avut parte insa si de o lectura nesfarsita facuta de autorul insusi. „Ei insa au scapat usor in comparatie cu ce au patit in secolul XVIII criticii invitati de Grimod de la Reynière la lansarea cartii sale. Oaspetii s-au trezit inchisi intr-un hol intunecat, descoperind cu groaza la lumina palida a unor lumanari ca in loc de masa de ospat in mijocul incaperii trona un catafalc. Au fost nevoiti sa manance de pe acea masa o cina nesfarsita servita de chelneri legati la ochi si imbracati ca niste ciocli. Pentru ca bucatele sa li se opreasca de tot in gat, autorul ii potopea pe toti de la un balcon cu injuraturi si mascari. Criticii au fost tinuti ostatici pana a doua zi dimineata la ora 7. Bucurosi ca au scapat cu viata de la lansarea ce a ramas in istoria literaturii cu numele de „Cina Funerara”, cronicarii epocii au raspandit vestea ca autorul e nebun de legat, drept pentru care cartea cu pricina s-a tiparit in nu mai putin de trei editii. Aceste gesturi sunt numite de istoric „actiuni de pionierat in domeniul self-marketingului” dezvoltate in mod mult mai pasnic si mai placut in secolele urmatoare.

De la buna si vechea spaga la „cascadorii” literare

Balzac scria in „Iluzii pierdute” ca devenise o practica in Parisul vremurilor sale ca un scriitor sa mituiasca sefi de ziare si cronicari, fie cu bani gheata, fie cu cine luxoase, pentru a-si asigura o cronica favorabila. Printre lansarile memorabile, s-a numarat cea a cartii lui Guy de Maupassant, „Le Horla”. Autorul si-a pomovat in 1887 proaspatul volum dintr-un balon „branduit” cu titlul romanului care a plutit deasupra Senei. Dar poate cea mai tare „cascadorie” de PR a fost aceea a lui Georges Simenon care pentru 100.000 de franci pe care avea sa-i primeasca de la un ziar a acceptat sa stea vreme de 72 de ore intr-o cusca de sticla suspendata in fata intrarii cabaretului Moulin Rouge timp in care s-a angajat sa scrie un roman intreg cu celebrul sau personaj, inspectorul Maigret. Scrierea a fost una interactiva, multimea de curiosi venita ca la urs sa-l vada pe Simenon lucrand in conditii atat de „vitrege” fiind invitata sa-l „ajute” pe scriitor cu nume de noi personaje, intamplari si chiar cu titlul noului roman. Din pacate pentru autor, ziarul ce-i sponsorizase evenimentul a dat faliment asa ca el a ramas doar cu 25.000 de franci, bani pe care ii primise in avans. Dar, publicitatea pe care si-a facut-o a fost, vorba reclamei, nepretuita, timp de ani de zile in cafenelele Parisului discutandu-se despre acel eveniment.

Perrottet le sugereaza colegilor sai de breasla ca, daca nu le face cu ochiul nici unul dintre exemplele inaintasilor, sa recurga totusi, in ultima instanta, la serviciile unui agent de PR specializat.

Sursa

#istoric #pr #promovare #reclama