Cartea, nebunia mea
Dragilor, cand e vorba de cartile din biblioteca mea am o doza de posesivitate sora cu egoismul. Bine, nu stiu daca posesivitatea poate fi pusa langa egoism cu egalul de rigoare intre ele, insa daca ar fi dupa mine nu le-as da la nimeni si nimeni nu s-a atinge de ele. Imi place sa le stiu aranjate, asteptandu-si fiecare randul la a fi citite, recitite, rasfoite. Fac parte din starea mea de bine si simpla apropiere a cuiva de ele, parca imi cutremura cumva cercul de liniste. Suna a nebunie, nu? Poate da, poate nu. Si nu sunt maniaca! Imi place sa le indoi colturile, sa le subliniez, sa le fac ale mele pana la cel mai ascuns citat. Nu imi place sa imprumut carti tocmai pentru ca nu as putea sa imi pun amprenta pe ele…
De ce va spun toate astea? Simplu. Am vazut clipul de mai jos si am realizat ca atunci ca e vorba de carti nebunia poate fi justificata. Va anunt ca filmuletul e cam “sangeros”, se lasa cu biblioteci distruse, carti ucise… si da, capete sparte, ochi scosi, doar e vorba de Happy Tree Friends!
Happy Tree Friends – Books of Fury
Voi cum sunteti fata de cartile voastre?
Andres
Andres este co-fondatoarea clubului de carte www.serialreaders.com. Crede ca tot ceea ce ni se intampla in viata, se intampla cu un scop. Cartile pe care le citim, oamenii pe care ii intalnim, lucrurile pe care le vedem ne ajuta sa luam deciziile potrivite. Este autoarea cartii Inca o dorinta (www.incaodorinta.com). Blog personal: andreeaban.ro
7 Comentarii
ComenteazaMissValery / April 20, 2011 la 12:46 pm
“Imi place sa le stiu aranjate, asteptandu-si fiecare randul la a fi citite, recitite, rasfoite. Fac parte din starea mea de bine si simpla apropiere a cuiva de ele, parca imi cutremura cumva cercul de liniste.” Te inteleg perfect, aceeasi senzatie o traiesc si eu, doar ca eu imprumut carti de multe ori. Ma bucura sa vad ca cineva esti interesat de una din cartile mele si intotdeauna e o placere sa vad pe cineva citind. Dar am si eu mania mea: eu pastrez cartile ca noi, nu le indoi colturile, nu subliniez citate, nimic. Cum o dau, asa vreau sa o primesc inapoi: fara amprenta personala! 😀
andres / April 20, 2011 la 12:54 pm
Intrebare, ai ramas fara vreuna dintre cartile imprumutate? Eu am patit-o, de atunci am problema asta cu imprumutatul…
MissValery / April 20, 2011 la 12:55 pm
O singura data, pe cand eram in liceu. De atunci ma asigur intotdeauna ca stiu unde sa gasesc persoana careia ii imprumut cartea 😀
sabina / April 20, 2011 la 4:46 pm
M-am regasit total in ceea ce ai scris : si mie imi place sa citesc doar propriile carti,sa le posed ,sa le “fac ale mele”.Prezenta lor imi confera liniste ,confort si mai ales promisiunea unor viitoare clipe de voluptate.Da ,si eu indoi colturile,fac sublinieri,jalonez anumite idei…
Un mare bibliofil spunea : pentru imprumut exista bilioteci publice,bibliotecile private sunt pentru uzul familiei .Subscriu.
andres / April 20, 2011 la 9:46 pm
Foarte frumos! Cine a spus acest lucru e mare om 😀
Am acum vreo 2 carti imprumutate si ma simt ciudat cand ma gandesc la ele, linistea va veni odata cu inapoierea lor in raft. Ma gandeam foarte serios sa imprumut carti doar cu semnatura (daca ajung pana acolo!)… cineva e dili! Si recunosc! 😀
sabina / April 21, 2011 la 8:56 pm
Nu cred deloc ca …”cineva e dili” ; asa cum ai explicat relatia cu o carte nu se rezuma la…lectura ei.Exista o viata proprie a cartii in propria ta viata inainte si dupa lectura.Uneori ne intoarcem la cartile citite ,cautam anumite pasaje,lecturam fragmente,savuram expresia unei singure idei,poate…
Din propria experienta putini sunt cei carora merita sa le dai o carte(chiar pe semnatura !).Desi am dat carti numai prietenilor,si asta pentru a impartasi cu ei bucuria unei povesti ,toti au uitat de inapoiere,nu o fac deloc sau o fac dupa ani. Aceasta atitudine in sine ,fie si numai ea,te lezeaza …Cu riscul de a supara pe unii cred ca in principiu cartile nu sunt obiecte de imprumut.Din respect pentru ele….
andres / April 22, 2011 la 10:51 am
La partea cu dili, glumeam desigur! Iti dau dreptate in ceea ce priveste imprumutatul cartilor. E foarte trist cand uita, cand cartile primite raman undeva pe o noptiera si zac acolo la nesfarsit. Daca as stii ca vor citi cartea aia din scoarta in scoarta, ca vor cauta frumusetea ei asa cum eu am cautat-o la randul meu, poate ca nu as mai fi atat de reticenta. Dar rar se intampla asa. Eu, din respect pentru carti le fac sa fie ale mele!