Recenzie Padurea norvegiana scrisa de "cornelia.popa"

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5

Deseori se întâmplă să asociem momente din viață sau chiar persoane cu unele melodii și ori de câte ori le ascultăm să depănăm amintiri. Așa i se întâmplă și lui Watanabe, mereu își aduce aminte de tinerețea lui zbuciumată atunci când ascultă Pădurea norvegiană, cunoscuta melodie a celor de la The Beatles.

Spun tinerețe zbuciumată pentru că moartea prietenului său cel mai bun, Kizuki, i-a adus un mare gol în suflet, multe întrebări fără răspuns și oarecum o îndatorire, aceea de a avea grijă de iubita acestuia, Naoko. Ei formau un trio perfect, doar când erau împreună puteau da cel mai bun randament ca persoane și prieteni. Dacă unul dintre cei trei lipsea, ceva nu mergea, nu puteau comunica cum trebuie, nu se înțelegeau pe cât ar fi putut. Atunci când Kizuki a decis să se sinucidă, ceilalți doi au fost zdruncinați cumplit și asta se poate observa dacă stăm să analizăm comportamentele lor. Watanabe a devenit din ce în ce mai nesigur pe sine și mai dezorientat, nu se putea stabili într-un loc și nu se putea atașa cum trebuie de o persoană (probabil pentru că îi era frică să nu o piardă), iar Naoko a ajuns într-un sanatoriu, întrucât nu reușea să-și restabilească echilibrul interior și să comunice cum trebuie cu cei din jur.

Între cei doi s-a stabilit o conexiune mai stranie, de la o strânsă prietenie au ajuns la o dragoste complicată. Watanabe vedea în Kizuki și Naoko relația perfectă, iar atunci când Kizuki a părăsit trio-ul, oarecum a simțit că-i responsabilitatea lui să-i ia locul. Relația nu-i una normală, întrucât celor doi le lipsește al treilea element. Se simt bine unul în prezența celuilalt, însă nu prea își pot comunica sentimentele și trăirile. Totul capătă un echilibru cât de cât atunci când apare Reiko, colega de sanatoriu a lui Naoko. Am putea spune că au reîntregit trio-ul. Prin intermediul lui Reiko aceștia ajung din nou să comunice și să stabilească o armonie între ei.

Relația dintre cei doi totuși nu e una autentică și sinceră, întrucât Watanabe nu-i rămâne fidel lui Naoko. Atunci când nu e cu ea la sanatoriu, acesta se lasă convins de un coleg de facultate să iasă și să se distreze, să întâlnească fel și fel de fete și să aibă cu acestea relații intime, ba chiar stabiliește unele relații și de unul singur, cum a fost cu Midori. Se îndrăgostește de aceasta din urmă, însă în același timp îi scrie și lui Naoko și îi promite că-i va fi alături. Am putea spune că trăiește chiar o viață dublă.

Naoko pare a fi mai zdruncinată psihic decât s-ar părea, căci nu mai reușește să-și suporte traiul și sfârșeste prin a se sinucide și ea. Desigur, acest fapt îl macină pe Watanabe, dar pe de altă parte îl eliberează de promisiunea făcută, de a avea grijă mereu de ea și de a-i fi alături. Constat asta întrucât ajunge să aibă relații și cu Reiko, imediat după moartea lui Naoko.

Nu pot spune că povestea a fost banală, nu, chiar au fost unele fragmente care m-au făcut să nu las cartea din mână, doar că acele fragmente nu prea aveau legătură cu ideea principală. Aici mă refer la povestea lui Reiko și la ce a determinat-o pe ea să ajungă într-un sanatoriu. Povestea ei merita să fie subiect de carte. Într-adevăr, Watanabe a avut de suferit și asta i-a tulburat viața, probabil n-ar fi procedat la fel și ar fi avut alte amintiri din tinerețe și facultate dacă prietenul său nu s-ar fi sinucis. Desigur, asta nu-i justifică întru totul comportamentul.

Totuși, deși am putea spune că totul se învârte în jurul dragostei, consider că-i prea multă dramă, tristețe și moarte în viața personajelor. E o carte care mi-a lăsat o senzație ciudată, nici nu aș putea spune că mi-a plăcut, dar nici că mi-a displăcut.

“ - Ce se întâmplă când omul îşi deschide inima? - Se face bine.”

“Chiar dacă lucrurile sunt complicate, încâlcite şi ai senzaţia că eşti neputincios, că nu poţi face nimic, nu dispera şi nu te înfuria. Nu cumva să-l iei pe „imposibil" în braţe. Orice e posibil, numai că trebuie să te consolezi cu ideea că va dura probabil foarte mult şi trebuie să iei totul uşor, uşor.”

“Normal că viaţa mă sperie uneori şi mi se pare firesc să fie aşa, dar nu pun chiar totul la inimă. Dau din mine tot ce pot şi merg înainte sută la sută, iau din viaţă ce-mi place şi dau la o parte ce nu-mi place.”