Recenzie Femeia de hartie scrisa de "Alina citeste"

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5

Cartea lui Rabih Alameddine este 3 în 1: o lecţie despre curajul de a te răzvrăti împotriva societăţii care te vrea supus, un adevărat îndrumar pentru toţi pasionaţii de literatură sau muzică şi totodată o odă adusă singurătăţii dorite şi asumate.
Aaliya este o doamnă de 72 de ani, din Beirut, care a supravieţuit unui război împărţind patul cu o mitralieră, a trecut printr-o căsnicie cu un soţ impus de familie, fad, prost, o ,,insectă impotentă” şi şi-a dedicat întrega viaţă cărţilor. A lucrat ca librar toată viaţă şi mai bine de cinci decenii, a tradus o carte în fiecare an. Traduceri nepublicate, pe care le-a păstrat în cutii în apartamentul deja ticsit de mii de volume.
Este un personaj care te cucereşte, poate pentru că romanul te poartă prin viaţa ei, prin amintirile ei, prin gândurile ei şi cred că este greu, dacă nu imposibil, să nu te ataşezi de un personaj pe care ajungi să îl cunoşti atât de bine. Întregul roman este practic o caracterizare a Aaliyei, iar toate celelalte personaje sunt acolo pentru a scoate în evidenţă o trăsătură a ei. Prietena ei Hannah, care alege să se sinucidă fără prea multe explicaţii ne arată faţa prietenoasă, loială a Aaliyei. Cele trei vecine gălăgioase, băgăcioase, dar totuşi cu suflet mare scot în evidenţă o Aaliya antisocială, dar căreia totuşi îi pasă de cei din imediata apropiere. Iar membrii familiei, cei care vor să-i ia apartamentul, care o ameninţă, care o aşează pe ea pe partea dreaptă a drumului pentru că de acolo vin maşinile ne arată o Aaliya curajoasă, matură, răzvrătită care ţine cu dinţii de ceea ce ea numeşte ,,acasă”.
Aaliya citeşte, probabil, mai mult decât oricine din tot Libanul, citeşte pentru că altfel ea nu poate exista şi există pentru că cineva trebuia să citească cărţile acelea, să le deţină, să aibă grijă de ele. Romanul este presărat de citate, de autori, de titluri de cărţi, de nume de muzicieni ceea ce face din această carte o adevărată bucurie pentru tot cititorul care vrea să-şi mărească exponenţial lista de ,,to read”.
Dacă ar fi să definesc în două cuvinte atitudinea Aaliyei acestea ar fi ,,ironie” şi ,,sarcasm”. De altfel, această atitudine este şi cea care aduce un zâmbet pe faţa cititorului. Aaliya încearcă să-şi dea seama câte oase i-ar fi spulberat mina pe care tocmai ce era să calce, se întreabă dacă ea nu o duce mai bine decât femeile din Londra afectate de lipsa controlului asupra procesului de îmbătrânire şi îşi descrie soţul ca fiind plin de calităţi.
Gândurile Aaliyei sunt profunde, pline de învăţâminte printre ironii, conversaţiile sunt pe alocuri spumoase şi pline de haz, suferinţele personajelor sunt extrem de reale. Pe scurt, este o carte despre singurătate, bătrâneţe, suferinţă şi literatură, ca aliat în lupta cu toate acestea. Este o carte care cucereşte şi îndeamnă la recitire.
Şi în loc de încheiere, citatul preferat din carte: ,,Nicio pierdere nu se simte mai acut decât pierderea a ceea ce ar fi putut să fie. Nicio nostalgie nu doare la fel de mult ca nostalgia după lucrurile care n-au existat niciodată.”