Recenzie Efectul pervers scrisa de "Anca Zaharia"

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5

Petronela Rotar a debutat cu poezie, cu „O să mă știi de undeva” în 2014, iar în același an a apărut și „alive”, proză pe care eu o consider ilustrarea perfectă a ideii de prozopoem, poate cu excepția a câteva texte.

În 2015 a venit iar rândul poeziei, titlul de ”Efectul pervers” fiind și explicația nașterii volumului: a venit pe neașteptate, s-a înfiripat neplănuit, chiar dând peste cap dorința autoarei de a dărui publicului un roman.

Chiar dacă este vorba de un interval scurt trecut între debut și momentul apariției „efectului”, se poate afirma că Petronela Rotar s-a reîntors la poezie, la ceea ce o caracterizează cel mai mult și cel mai bine. Chiar ea spune asta în prima poezie din volum: „mă întorc la poezie cum m-aș întoarce la mare” (pag. 7); cu toții știm că iubește marea iremediabil.

Deși în primele două cărți publicate nu a fost imatură, parcă aici am simțit mai multă maturitate - de fapt, mai multă acceptare, împăcare cu ceea ce simte, cu cine este pentru sine. Singurătatea îi este stare caracteristică, permanentă; fie, nu luptă pentru a schimba asta! Sau nu mai luptă. Nu vrea să pară altfel decât este, mai degrabă moare decât să se schimbe pentru a plăcea cuiva.

”Being true to yourself” este, cred, mesajul pe care vrea să-l transmită. Că și atunci când e efect pervers, un plan tot există undeva, ceva minunat tot din tine izvorăște, iar a te împotrivi nu este soluția. Pentru toate există o rezolvare, cumva mai presus de noi, dar inițiată în noi înșine: „fiindcă după teamă vine furia / și după furie, tristețea / și după tristețe, iubirea, iubire” (pag. 8).

Definițiile poetice, personale ale singurătății, care se repetă la fiecare câteva poeme, duc cu gândul la laitmotiv (poate neintenționat ca atare de către autor); singurătatea este ba „un bărbat căsătorit și nefericit / care nu are curaj să plece / din nicio parte / în nicio parte” (pag. 13), ba „o femeie cu sîni goi / ieșind din apă / pe care nu o privește nimeni” (pag. 17), ba „un pui de pisică / pe care tac-tu îl zdrobește de zidul vecinului / sub ochii tăi” (pag. 42).

Teama, singurătatea, familia, copilăria cu hibe și monștri umani, maturitatea fizică și mentală în care se întâlnesc mulți alți maturi, dar doar fizic, relațiile și eșecurile, menținerea liniei de plutire – toate acestea sunt disecate nu nemilos, dar cu o detașare – paradoxal – deloc obiectivă, ba dimpotrivă: cu detașarea subiectivă pe care doar maturitatea o poate irumpe, mereu în urma vreunei tragedii.

Să fie oare cartea în sine un efect (pervers) al singurătății cronice? Răspunsul este, cred, evident, gravat în pielea autoarei, substrat al ”alive”-ului de pe încheietură, esență a ființei care se mai strecoară, uneori, în câte o carte semnată de Petronela Rotar.