Recenzie Bastarda Istanbulului scrisa de "simsim"

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5

Romanul începe cu vizita Zelihăi Kazanci la ginecolog pentru a face un avort. Zeliha este o tânără de 19 ani care nu se încadrează deloc în peisajul tradiţional al Turciei. Ea provine dintr-o familie în care toţi bărbaţii cu excepţia fratelui ei Mustafa au murit timpuriu. Femeile rămase au considerat că există un blestem asupra lor şi l-au trimis pe Mustafa în America pentru a-l îndepărta de pericol. Zelihai renunţă în ultimul moment la avort şi astfel vine pe lume Asya…bastarda. Povestea ei, de tânără rebelă, fără tată, fără un trecut, care îşi petrece timpul liber alături de alte personaje nonconformiste la Café Kundera se va împleti cu cea a lui Armanoush Tchakhmakhchian (Amy). Amy este fata vitregă a lui Mustafa şi provine dintr-o familie armeană. Din poveştile lui Petit-Ma (bunica Asyei) aflăm că între cele două familii există multe legături din perioada genocidului armean. Amy vine în Istanbul pentru a încerca să-şi înţeleagă trecutul, pe când Asya consideră că atâta vreme cât nu-şi cunoaşte măcar tatăl, trecutul poporului ei reprezinta o noţiune prea generală pentru ea.

Cartea are 18 capitole, fiecare(cu exceptia ultimului) purtând numele unui ingredient din bucătăria turcească. Ultimul capitol, în care aflăm cine este tatăl Asyei este numit sugestiv…”Cianură de potasiu”.

Elif Shafak a fost acuzată de insulte aduse statului turc pentru modul în care a abordat problema genocidului armean în carte. Acuzaţiile au fost retrase ulterior dar statul turc nu a recunoscut niciodată genocidul.

Părere personală: Eu una nu ştiam mare lucru despre genocidul armean şi problemele existente între cele două culturi. Cartea asta m-a determinat să citesc pe marginea acestui subiect. Îmi place modul în care se împletesc poveştile celor două fete, Amy şi Asya şi fiecare capitol aduce noi dezvăluiri importante aşa că nu vreau să vă dau prea multe detalii care ar strica din farmecul cărţii.

Este una din puţinele cărţi la care am devorat pur şi simplu descrierea. Nişte comparaţii aşa de originale nu am mai citit vreodată:).

“Era deja udă leoarcă. Acela era singurul lucru prin care ploaia se asemăna cu tristeţea: te dădeai peste cap să scapi neatins, uscat şi liniştit, dar dacă dădeai greş, ajungeai într-un punct în care începeai să vezi problema mai puţin în termeni de picături şi mai mult ca o revărsare neîncetată şi astfel hotărai că poţi foarte bine să te uzi din cap până-n picioare.”

”Spre deosebire de filme, la sfârşitul cărţilor nu apare nici un semnal luminos de genul SFÂRŞIT. După ce am terminat o carte, nu am senzaţia că am ajuns la sfârşit. Aşa că încep una nouă.”