Recenzie Drood scrisa de "MissValery"

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5

Drood m-a speriat de prima data de cand i-am vazut toate cele 960 de pagini. Si a continuat sa ma sperie, mai apoi, pagina cu pagina. Si cu toate acestea, am citit aceasta carte a cartilor pana la final.

Nu este chiar genul meu de carte, tot timpul aveam impresia ca citesc scenariul unui film de groaza. Iar faptul ca personajele principale sunt Charles Dickens si Wilkie Collins, doi scriitori cunoscuti si indragiti de multa lume, sporeste gradul de disconfort, intrucat confera o nota de autenticitate unui roman altfel neverosimil.

Dan Simmons pleaca de la fapte reale si imagineaza ultimii cinci ani din viata scriitorului Charles Dickens, care a murit inainte sa termine romanul Misterul lui Edwin Drood. Dar ceea ce isi imagineaza depaseste cu mult asteptarile: misticism, hipnoza, mesmerism, canibalism, dependente de tot felul, scarabei care patrund prin piele si devoreaza creierul, o Londra impanzita de dejectii si cadavre, un oras subteran condus de inspaimantatorul Drood. Drood este un personaj misterios, care, aparent, este vinovat de nenumarate crime. Inalt si slab, cu o pelerina neagra, cu "o frunte inalta si alba care se unea cu un scalp plesuv, alb" si un cap care amintea de un craniu, un nas scurtat - "mai mult simple crestaturi negre deschise pe fata alba ca varul decat un nas adevarat" -, cu dintii "mici, ascutiti si neregulati, foarte distantati, infipti in gingii atat de palide, incat erau mai albe decat dintii insisi", Drood nu este cineva cu care sa iti doresti sa te intalnesti vreodata, mai ales la locul unui grav accident de tren.

In asemenea imprejurari ajunge Charles Dickens sa il cunoasca pe Drood, personaj pe care il va cauta mai apoi cu infrigurare in cele mai intunecate colturi ale Londrei. Inimitabilul, asa cum i se spune lui Dickens, il va atrage in cautarea sa obsedanta si pe amicul sau, Wilkie Collins, cel care este, de altfel, si naratorul acestei povesti fantastice.

Wilkie Collins este invidios pe succesul amicului sau, lucru pe care nu il ascunde deloc, dar este, in acelasi timp, constient de unicitatea si genialitatea acestuia. Motiv pentru care alege sa scrie aceasta carte: pentru ca generatiile din viitor (care cu siguranta vor fi auzit de Dickens), sa afle adevarul despre moartea acestuia.

Cartea este presarata cu fragmente din opera lui Dickens, dar si din cea a lui Collins. Paginile in care se arata cum a luat nastere romanul "Ochiul Lunii" sau piese de teatru precum "Adancul inghetat" constituie o pauza binevenita de la atmosfera sumbra si apasatoare care domina cartea.

Finalul a facut sa merite tot supliciul prin care am trecut: am avut parte de incheierea surprinzatoare si abracadabranta la care ma asteptam. Finalul ar fi putut sa fie simplu, dar dezamagitor. Autorul a mizat insa pe un sfarsit complex si... ininteligibil.

Va recomand cartea doar daca sunteti un fan al genului si daca nu va sperie numarul mare de pagini. Sau daca va sperie volumul mare de lectura, dar sunteti totusi curiosi si aveti si timpul necesar (sau rabdarea, dupa caz) pentru a o citi, va garantez ca nu va veti plictisi.