Recenzie Padurea norvegiana scrisa de "Anca Zaharia"

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5

Spoiler alert!

Nu l-am citit pe Murakami până acum pentru că aveam impresia că-l citește toată lumea, or eu sunt o specială care își selectează atent lecturile din oferta obscurității librăriilor și site-urilor de pe la noi. Cam ca un hipsterel, așa. Pentru că o perioadă – nu chiar lungă – am crezut cu tărie că în obscuritate e calitatea și am căutat doar asta. Mi-am văzut de atâtea ori contrazis acest snobism încât am început, recent, să renunț la pretențiile de acest fel și să acord o șansă fiecărei cărți. Nu prea regret, să știți. Nu cred că sunteți la fel de fraieri ca mine, dar numai în caz că ați fi... reveniți-vă, cărțile bune chiar sunt peste tot!

„Pădurea norvegiană” a apărut în 1987, iar eu am citit traducerea în română apărută în 2011 la Polirom, în colecția Top 10+, atât de dragă mie.

Titlul cărții este dat de ”Norwegian Wood” al formației Beatles, care apare de mai multe ori în carte, adesea cântat în momente cruciale – Reiko o cântă la chitară des.Personajul-narator este Toru Watanabe; el rememorează o parte a studenției lui, alături de evenimente esențiale de atunci, care au avut un rol extrem de important în modelarea lui ca adult. Sigur, Watanabe este unic, la fel ca fiecare dintre noi, iar această unicitate mi s-a părut excelent surprinsă – viața lui este și ea deosebită.

Cine este el, Watanabe, ajunge să nu fie o informație clară, ci un amestec de perspective care îi sunt oferite de cei din jur.

Pentru Kizuki, el fusese cel mai bun prieten, cel care îi făcea suportabile momentele pe care acesta le petrecea alături de iubită, de Naoko. Și tot pentru Kizuki fusese Watanabe singurul „demn” să-l vadă fericit și împăcat înainte ca acesta să se sinucidă.

Pentru Naoko, Watanabe devine un model pe care nu îl poate urma, un etalon de „normalitate” la care ea nu are acces din cauza problemelor psihice – care o împing și pe ea spre sinucidere ulterior, la fel cum procedase și iubitul ei, Kizuki.

Pentru Midori, tânăra hiperactivă care face tot posibilul să ajungă cât mai aproape de Watanabe și să stea cu el cât mai mult, el este chiar șansa de evadare, de eliberare și purificare; el este, de fapt, chiar șansa lui Midori de a fi ea însăși, lucru imposibil alături de ceilalți.

Pentru Reiko, femeia cu riduri și povești multe și intense, dar cu un rol aparent banal, Watanabe reprezintă impulsul necesar pentru a prinde curaj; ea ajunge să ia o decizie ce părea imposibilă până la moartea lui Naoko: părăsirea locului retras din munți unde încerca să se vindece singură de problemele psihice, la fel ca toți ceilalți de acolo.

Mi s-au părut extraordinare legăturile și trimiterile autorului: cărți, autori, contexte, melodii, formații – amintite natural în carte, nu din dorința de a epata. De exemplu, când face prima vizită la sanatoriul cu aspect pustiu din munți, acolo unde sunt Naoko și Reiko, Watanabe citește Thomas Mann, „Muntele vrăjit”. Chiar dacă Watanabe pleacă de acolo după doar două nopți și mai revine doar o singură dată, tot pentru scurt timp, se poate spune că o parte esențială din sinele său a rămas pentru totdeauna acolo, cu sărmanele bolnave care încearcă la nesfârșit să se trateze singure cu liniște și aer curat. Vedeți asemănarea, da?

În anii mei de citit constant am observat că nu e o regulă pentru un cititor să se identifice cu personajul sau personajele, dar eu nu sunt așa. Și să fi fost, la „Pădurea norvegiană” tot m-aș fi identificat cu... toate personajele. Cu nebunia inocentă a tinerei Naoko, cu constanta amenințare a pierderii controlului de sine al simpaticei Reiko, cu nebunia jucăușă și marea nevoie de afecțiune a băiețoasei Midori, ba chiar și cu Hatsumi, cu iubirea ei molcomă și totuși tare ca o stâncă, cu nonconformismul lui Nagasawa, cu atitudinea suicidară a majorității personajelor și cu felul aparte de a fi al lui Watanabe, prins între toți aceștia, între toate poveștile și firile lor.

Cum spuneam, maturul Watanabe rememorează o parte din chiar transformarea lui în adult și se întoarce astfel în timp, povestea fiind plasată în anii ′60, în Tokyo. Viața lui este de-a dreptul boemă: este un student bun, dar care nu se dă în lături de la unele ieșiri relativ imorale.

Atmosfera apăsătoare m-a dus cu gândul la stilul lui Juan Carlos Onetti – același orientalism mental și comportamental care mă fascinează. Și deși avem câteva personaje și o acțiune cu o dinamică constantă, tot am avut senzația de izolare și claustrare pe care o am când citesc ceva de Onetti. Motiv în plus să se întâmple ceea ce am prevăzut de la primele zeci de pagini din „Pădurea norvegiană”, anume ca Haruki Murakami să devină noul meu Juan Carlos Onetti.